CONTEMPORANII MEI (3)
ION DUMITRESCU
Râmnicul – cea dintâi „academie” a viitorului muzician
În primăvara anului 1968, când Vâlcea, unul dintre judeţele “istorice” ale Ţării Româneşti, reapărea, ca entitate administrativă, pe harta României, compozitorul Ion Dumitrescu, unul dintre cei mai prestigioşi fii ai spaţiului vâlcean, a simţit nevoia să se solidarizeze cu noua istorie a ţinutului natal, oferind ziarului local, „Orizont”, chiar pentru numărul inaugural, un text memorabil: „Râmnicului îi păstrez locul de lângă inimă”: “Mi-a rămas în minte, lângă imaginea cetăţii încărcate de istorie, amintirea unui Râmnic cultural – centru de învăţătură pentru tineretul adunat nu numai de prin satele de munte ale Olteniei, dar şi de dincolo de Olt şi până la Dunăre. (…) Anii petrecuţi la Râmnic mi-au fost timpul de avânturi, de aspiraţii, de planuri şi idealuri. Ce cor şi ce orchestră avea şcoala noastră! Cu ce pasiune mă dăruiam strunelor primei viori, pe care Râmnicul mi-a oferit-o împreună cu primii profesori de muzică! Cred că nu greşesc dacă, după atâţia ani, consider viaţa muzicală a Râmnicului de atunci, înfloritoare. Corurile, orchestra doctorului Puţureanu, Geantă vestitul, profesorii Avramescu, Mardale, Alecu Popescu, zeloşii melomani Petre Drăgoiescu, Popian, Preda Antonescu…, concertele lui George Enescu, pe care-l aşteptam la gară cu corul şcolii şi fanfara, orchestra şi echipa de teatru cu care am colindat Oltenia. (…) Râmnicului îi păstrez locul de lângă inimă.” (“Orizont”, Râmnicu-Vâlcea, 20 februarie 1968).
Într-adevăr, Râmnicul interbelic, Râmnicul adolescenţei şi tinereţii studioase a viitorului muzician, ca și a fratelui său, Gheorghe Dumitrescu – amândoi fiind elevi ai Seminarului Teologic “Sf. Nicolae” −, era un oraş de neastâmpăr şi freamăt cultural, cu o viaţă artistică efervescentă: „Cetate de cultură prin tihna locului, armonia peisajului şi osârdia înaintaşilor, Râmnicul Vâlcii – recunoştea Petre Drăgoiescu, unul dintre râmnicenii evocaţi de compozitor – stă sub semnul unui neastâmpăr cultural, care este o moştenire a trecutului.” (Petre Drăgoiescu, „Râmnicul Vâlcii”, Craiova, Ramuri, 1944). Acest climat spiritual era rezultatul unei îndelungate şi roditoare tradiţii culturale, cu rădăcini şi izvoare încă din evul de mijloc, în care Râmnicul, oraş domnesc şi scaun episcopal de câteva veacuri, a fost, mai ales în sec. al XVIII-lea (cf. Nicolae Bănică-Ologu, „Veacul de aur al Râmnicului”, București, Oscar Print, 2000), unul dintre cele mai viguroase centre culturale ale Ţării Româneşti, îndreptăţindu-l pe Nicolae Iorga să-l califice drept „capitală a tipografilor”, iar pe Răzvan Theodorescu să-l considere drept centrul unui spaţiu de sinteză al spiritualităţii româneşti: „Vâlcea este o sinteză românească de înnoire, de curiozitate faţă de tot ce aparţine altor orizonturi şi de ataşament profund faţă de tradiţie. Vâlcea este adânc românesc-tradiţională şi este unul dintre ţinuturile cele mai europene, în sensul structurii sale mentale.”(Răzvan Theodorescu, Spiritul Vâlcei în cultura română. Almarom, Râmnicu-Vâlcea, 2001). Vâlcenii sunt, în viziunea istoricului culturii și artei, deopotrivă ataşaţi tradiţiei şi receptivi la noutate: „Oamenii aceştia vin de jos, dar sunt nişte români deschişi către toate orizonturile. La Oteşani, în drumul de la Hurezi spre Gorj, se găseşte în interiorul bisericii o pictură care reprezintă un ctitor îmbrăcat în redingotă – suntem la 1850, imediat după Revoluţia de la 1848, înainte de Cuza – şi personajul acesta are la jiletcă, se vede bine, un ceas. El este îmbrăcat occidental, este un fiu al locului şi se întâmplă să fie strămoşul direct al compozitorilor Ion şi Gheorghe Dumitrescu. Şi răposatul Ion Dumitrescu, când a aflat cât mi-a plăcut pictura de la Oteşani, a exclamat: «Stai, profesore, să-ţi spun. Ceasul acela de la 1850, ceasul acesta există încă în familia noastră.» Şi (…) ceasul acela cânta o muzică de la Viena. El venise prin Sibiu, probabil prin Hagi Pop, şi intona mult celebra «Eine kleine Nachtmusik». Asta asculta un ţăran ajuns mic boiernaş, la 1850, la Oteşani, asta ascultau şi cei de la Măldăreşti. Asta vedea Theodor Margot: o lume din aceasta «europenească», fără complexe, dar profund locală.” (Răzvan Theodorescu, op. cit.).
În ambianţa spirituală a ctitoriilor voievodale ale Vâlcei, s-au dezvoltat, în paralel cu centrele cărturăreşti şi şcolile de pictură şi sculptură, şcoli muzicale – fenomen studiat de preotul profesor Ion Gavrilă, istoricul muzicii bisericeşti în spaţiul vâlcean, care urmăreşte, pe durata a şase veacuri, muzica bisericească din Vâlcea, cultivată în cadrul școlilor mănăstirești de la Cozia, Bistriţa Olteană, Dintr-un Lemn, Govora, Hurezi și, bineînțeles, la Episcopia Râmniculu, a căror activitate s-a înscris în procesul de românire a cântării religioase. Deschiderea Şcolii de psaltichie (1825) şi activitatea desfăşurată de Anton Pann la Râmnic au întregit aceste acumulări de învăţătură şi experienţă, pregătind terenul pentru înfiinţarea Seminarului Teologic din Râmnicu-Vâlcea (1837), care va reprezenta “o adevărată pepinieră pentru viitori profesori, psalţi şi muzicieni, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi în prima jumătate a sec. al XX-lea”. (Ion Gavrilă, Muzica bisericească în ţinutul Vâlcii. Studiu monografic. Bucureşti, Roza Vânturilor, 2010). O şcoală de prestigiu, care beneficia de un corp profesoral cu autoritate şi prestanţă, marea majoritate a profesorilor fiind licenţiaţi (unii cu dublă licenţă) în teologie, litere, filosofie, drept, ştiinţe etc., unii cu doctorate în ţară sau în străinătate. Cu asemenea dascăli, Seminarul vâlcean a fost, între cele două războaie mondiale, o şcoală de elită, care a dat ştiinţei, culturii şi artei româneşti personalităţi precum Mircea Buciu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Victor Giuleanu, Gheorghe Bazavan, Nicolae Nicolaescu, Marin Brînaru, Ion Popescu-Cilieni, Constantin Drăguşin, înnobilând lista celorlalte nume celebre, din promoţiile mai vechi ale Seminarului: George Breazul, Nicolae Oancea, Teodor Bălăşel, Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa.
Adolescentul Ion Dumitrescu a urmat cursurile Seminarului din Râmnic între anii 1925-1933. Printre dascălii care l-au iniţiat, l-au format, l-au modelat pe viitorul muzician, un rol semnificativ l-a avut Ion Mardale, profesorul de muzică bisericească (psaltică), pe toată durata Seminarului: absolvent al Seminarului Central (avându-l aici, ca dascăl de muzică bisericească, pe renumitul profesor Ion Popescu-Pasărea) şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti; bun cunoscător al ambelor notaţii muzicale şi înzestrat cu un remarcabil potenţial interpretativ, vocal şi instrumental; concomitent, el a slujit ca arhidiacon la Catedrala episcopală a Râmnicului; a condus Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Cozia; câțiva ani, a fost director al Seminarului; a desfăşurat, dincolo de munca didactică, o intensă activitate interpretativă, dirijorală şi componistică; a coordonat, împreună cu profesorul Constantin Popian şi preotul Ion Iliescu, „spiritualul” Seminarului, activitatea Echipei culturale a Episcopiei, din inițiativa și cu binecuvântarea episcopului Vartolomeu Stănescu; a colaborat cu marii muzicieni ai Banatului, Ioan Vidu şi Sabin Drăgoi în realizarea cursurilor muzicale, organizate la Şcoala de la Cozia, pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti din eparhie, spre a deveni buni animatori şi dirijori ai corurilor parohiale. Iniţierea tânărului seminarist în muzica psaltică a fost anevoioasă, dar trainică – recunoaşte Ion Dumitrescu însuşi, la ceasul rememorărilor: “Părintele Mardale era sever la pavugade, iar eu, la-nceput nu prea le iubeam. Îmi plăceau bobiţele, cheile, portativele, diapazonul părintelui Pietroşanu. Într-o zi, părintele Mardale mi-a făcut cadou un trei gogonat, în catalog, pe care l-am plimbat de sărbători cu foaia de vacanţă. Cum să mai aspire feciorul tatii la harul cel mare, cu trei la muzâchie?… La urmă, am devenit un psaltichist remarcabil, întrecându-mă în opt glasuri cu toţi Cucuzelii clasei, iar părintele Mardale nu cânta decât pe vioara mea, cu o iscusinţă nemaipomenită de a mlădia psaltichia pe strune…” (Ion Dumitrescu, Filele mele de calendar. 9 decembrie 1990. Text stabilit de Ilinca Dumitrescu, revista “Muzica”, nr. 2 / 2003). Pentru muzica vocală, în cursul inferior, seminaristul Ion Dumitrescu i-a avut, ca dascăli, pe preotul Petre Pietroşanu şi pe profesorul Dumitru Avramescu, amândoi absolvenţi ai Conservatorului din Bucureşti, amândoi buni animatori culturali. Dar cel care şi-a pus puternic amprenta asupra formării viitorului muzician a fost Alexandru Popescu, cu care a învăţat muzica vocală în cursul superior. Alecu Popescu a funcţionat, la Seminarul râmnicean, începând cu anul 1929, predând muzica liniară şi ansamblul coral; s-a remarcat prin profesionalism, sobrietate şi dăruire, calităţi pe care le-a pus în valoare nu numai la catedră, ci şi în conducerea Corului Seminarului, atrăgându-şi admiraţia şi preţuirea elevilor, dar şi a melomanilor. Graţie măiestriei pedagogice şi dirijorale a profesorului Alecu Popescu, Seminarul vâlcean a dat ţării o pleiadă de muzicieni de statură naţională.
Ion Dumitrescu însuşi va recunoaşte, elogiindu-şi dascălii, aportul şcolii râmnicene la formarea sa ca muzician: “Şi mi-a prins bine Seminarul din punct de vedere muzical. Muzica a format obiectul meu de atracţie în toţi cei opt ani. (…) Am scris repertoare întregi de coruri şi bucăţi pentru vioară şi, pentru că în seminar era o veche colecţie muzicală, păstrată din generaţie în generaţie de muzicanţi, am copiat-o şi eu pe toată. (…) Aveam şi un repertoar mare cu bucăţi clasice şi studii pentru vioară, care nu erau atât de cântate. (…) În ceea ce priveşte muzica vocală şi corul, mă simt sincer recunoscător, însă, unui alt domn profesor (Alecu Popescu), mult deosebit de ceilalţi, pe care i-am avut, profesor pe care l-am avut din clasa a V-a şi l-am lăsat tot la seminar şi de la care am avut multe de învăţat într-ale muzicii şi care mi-a deschis mult gustul către muzică, luându-l ca exemplu de muncă superioară pe tărâmul muzical. Mi-aduc aminte cu câtă dragoste aşteptam ansamblurile corale – şi nu erau rare – la care învăţam bucăţi deosebite, frumoase şi grele chiar, nu banalităţile care rămăseseră moştenite prin seminar. Nu pot să nu spun încă o dată că îi sunt adânc recunoscător.” (Ion Dumitrescu, „Autobiografie”, Bucureşti, 14 noiembrie 1934, publicată în „Scrisori şi documente”, vol. I. Bucureşti, Editura Muzicală, 1984).
Anii petrecuţi la Seminarul râmnicean erau evocaţi, cu nostalgie, în cadrul întâlnirilor periodice ale promoţiei 1933 – “promoţia Ion Dumitrescu”. Memorabilă rămâne întâlnirea din toamna anului 1968, ultima la care a participat şi “dascălul de scenă” al compozitorului, Constantin Popian. Întâlnire relatată de nepotul ctitorului teatrului vâlcean, Cătălin Dragu-Popian, într-o scrisoare datată 11 septembrie 1968: la întâlnire au participat patriarhul Iustinian, episcopul Iosif şi compozitorul Ion Dumitrescu – “în jurul căruia s-au concentrat cea mai mare parte din laude şi omagii. (…) Cât de frumos a fost discursul Patriarhului, dar ce impresionant al lui Ion Dumitrescu, care a evocat durerea despărţirii de Otăsău (corect: Luncavăț − G. D.) şi de luncile acestuia, până la trădarea dorinţei lui taică-său de a se preoţi.” (Constantin C. Popian, „O viaţă de om (1882-1969)”. Ediție de Linu-Dragu Cătălin Popian, vol. IV, Sibiu, Edit. Agnos, 2011).
Într-un asemnea climat spiritual, cu asemenea mentori, “trădarea” dorinţei tatălui său de se face preot era inevitabilă. Într-adevăr, tânărul Ion Dumitrescu nu s-a preoţit, dar a devenit un preot al muzicii, un sacerdot cu har, oficiind în cel mai înalt altar al artei naţionale. Am fost un modest contemporan al lui Ion Dumitrescu, dar n-am avut șansa de a colabora cu dumnealui. O singură dată m-am aflat în preajma sa, când l-am vizitat, împreună cu Vasile Roman, președintele Comitetului pentru Cultură și Artă, la Uniunea Compozitorilor, al cărei președinte era. L-am cunoscut mai îndeaproape pe Gheorghe Dumitrescu, fratele său, cu care am colaborat intens, mai ales în anii ’70. Am redevenit, însă, „contemporan” cu Ion Dumitrescu în postumitate, simbolic vorbind, grație pianistei Ilinca Dumitrescu, fiica sa, a cărei devoțiune, profesionalitate și responsabilitate în cultivarea memoriei și valorizarea moștenirii părintelui său, pe multiple planuri (concertistic, cultural-științific, editorial, mediatic) sunt exemplare (cf. Gh. Deaconu, „Ion și Ilinca Dumitrescu – memorie și vibrație”, în vol. „Un clasic modern: Ion Dumitrescu”. Ediție critică de Costin Tuchilă și Pușa Roth. București, Edit. Academiei Române, 2006). Timp de un deceniu (2003-2013), m-am aflat, la Râmnicu-Vâlcea sau la București, în preajma spiritului Maestrului, ca să zic așa, aprofundând obârșia vâlceană a compozitorului și încărcându-mă de energia creatoare a patronului spiritual al Filarmonicii vâlcene, care îl omagiază prin întreaga ei activitate (așa cum o dovedește și imaginea alăturată: concertul Corului „Euphonia”, dirijat de Mihail Ștefănescu, în incinta Muzeului Național „George Enescu”, la cea de a 90 aniversare a nașterii Maestrului, în 2003).
Gheorghe DEACONU
