Eminescu, conștiința națională: Se apropie ora

35 0

Precum astronomul aşteaptă cu minutarul în mână trecerea unui corp ceresc printr-un anume punct cătră care îşi îndreaptă instrumentul său optic, tot astfel şi noi am putea sta cu ceasornicul înainte-ne, să urmărim cum se scurge nisipul şi cum se apropie din ce în ce termenul fatal al încetării libertăţilor publice, al dictaturii personale a d-lui I. C. Brătianu.

Degeaba foile guvernamentale ar face paradă de liberalismul lor; se apropie ora în care, în România, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetăţeanului nimic; ora în care aparatul electoral, construit după reţeta tuturor stăpânilor absoluţi din lume, nu ne va mai da din urne decât creaturi ale unei persoane, ale unui singur om, ale despotului, ale d-lui I. Brătianu.

Chiar pân’ acum lumea numea vizirat domnia ministrului nostru prezident. Ne putem închipui ce va fi de acum înainte, când, în comună, nu va exista decât un singur colegiu, a cărui majoritate va fi pururea compusă din delegaţii guvernamentali ai colegiului al IV[-lea]; iar Adunările vor fi alese asemenea de delegaţii acestui colegiu, trimişi de subprefecţi să majorizeze pe alegătorii din colegiul I şi II.

Ca o cetate luată prin surprindere opinia publică, opoziţia în Parlament, presa n-au avut nici timpul material necesar pentru a băga de seamă ce se pregăteşte: schimbarea, nimicirea întregului sistem electoral şi reprezentativ din România, substituţia clandestină a sufrajului universal, însă nu direct, ci strunit, legat bine de mâni şi de picioare, pentru a fi pururea o unealtă în mânile despotismului.

Iată ceea ce am fi trebuit să ştim demult.

Toţi oamenii aceştia s-au îmbogăţit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Vodă Lupu, după carele abuzul unei vrednicii publice pentru a face avere se pedepsea încă cu cordonul Sfintei Cânepe. Ei bine, aceşti oameni nu pot risca căderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe ţărani sub suliţi căzăceşti până dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însărcinaţi cu răscumpărarea, au făcut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocoţat deasupra ţării, cari s-au îmbogăţit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?

Se ‘nţelege. Mutre confiscate, cărora orice om onest le-ar fi închis uşa înaintea nasului, s-au ridicat sub domnia d-lui Brătianu în sferele de sus; formează aşa numita societate la balurile şi la curtea regelui. De gâtul unor bandiţi sau a unor trădători notorii s-au atârnat semnele de onoare ale ţării; corectorii gazetelor roşii au ajuns milionari; toată plebea asta politică e azi scoasă din cutie, parfumată, înmănuşată, lustruită. E firesc lucru ca aceste elemente declasate ridicate din întuneric şi din ocupaţiuni adesea maloneste, intrate odată în atmosfera luminată de razele coroanei, să şi vrea să rămâie acolo.

Aceşti oameni vor să păstreze ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt tot ce sărmana vale a Dunării au avut de oferit meritului sau talentului, tot ce

  1. Brătianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc păstrate în mâna Pătărlăgenilor şi Costineştilor, toate trebuie să rămâie zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveşte şi nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale a d-lui Brătianu.

Credem că cititorul care e deprins cu Ţara Românească, cu mecanismul ei administrativ de-o perfectă onestitate, cu instinctele generoase ale subprefecţilor, cu independenţa aproape legendară a colegiului al Iv-lea, nu-şi vor face iluziuni în privirea aceasta.

Contopite toate colegiile într-unul singur, în care delegaţii celui al Iv-lea vor decide, soarta oricărei alegeri îndeosebi şi a tuturor laolaltă e de mai nainte cunoscută: ele vor fi de prisos, vor fi o ocazie dată ministerului de a-şi plăti cu diurne creaturile numite de subprefecţi şi de organele poliţieneşti, vor fi atotputernicia guvernamentală, fără umbră de opoziţie, fără putinţă ca un glas independent să mai pătrundă în Adunări, căci izvorul a toată independenţa, colegiile neatârnate de pân’ acum, se desfiinţează.

Toate astea sunt bune şi frumoase.

Înţelegem chiar ca d. Brătianu să ne aducă aminte soarta gladiatorilor: Morituri! E drept să ne aducă aminte: clasele vechi ale României au sărăcit şi au căzut; vremea lor a trecut pentru totdeuna; toţi românii sunt săraci, toţi sunt egali. „Nu mă vreţi voi pe mine, dar vă voi eu pe voi. Am în mâna mea colegiul IV, inerţia pe care-o mişc încotro voi, şi din care fac colegiu I, cu el am în mână ţara, prin el fac din nulităţi oameni mari”.

Ave Caesar !

O grijă îşi vor lua desigur oamenii atunci; grija opoziţiei, a controlului, a afacerilor publice. Vorba românului: „De ce ‘ncărunţeşte nebunul? De grija altora”. Asemenea lucruri vor fi atunci naturalmente de prisos. Măria Sa, stăpânul nostru, d. Brătianu, ne va împărtăşi pe fiecine, după dragostea şi credinţa ce vom avea pentru el, cu câte un scaun în Parlament, cu câte-o funcţie, cu câte-o misiune; vom fi cu toţii – noi, supusul neam românesc – reduşi la rolul de-a solicita favorurile onor. Pătărlăgeanu sau Dimancea, favori preţioase, precum numai un valet le poate da. Poporul? Dar cine vorbeşte de popor? El nu votează direct. Nimeni nu va putea să strige înaintea a o mie de inşi: Iată, oameni buni, unde mergeţi. O nu! O mie nu vor fi nicicând la un loc. Grupuşoare adunate sub supraveghearea poliţiei vor alege… un delegat pe sprânceană, om al stăpânirii, credincios, trecut prin toate. Apoi delegaţii aceştia vor majoriza colegiul I şi al Ii-lea şi vor alege pe cel recomandat de Escelenţa sa d. subprefect.

Ave Caesar !

În sfârşit d. Brătianu va putea să-şi realizeze fantazia de-a fi singur stăpânitor în România, de-a putea face tot ce vrea şi tot ce nu vrea. Tot ce nu vrea înafară. Un parlament îndărătul căruia să se ascunză în cestiuni exterioare nu va mai avea. Oricare putere îi va putea spune:

„Fii mai espeditiv, d-le prim ministru, ştim cum stau lucrurile la d-voastră. Vrei să pretinzi că ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputaţi îţi rezistă? Nu ne jucăm de-a baba oarba”.

Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos; nu, este absolutismul unui ambiţios pentru a asigura impunitatea creaturilor sale. Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu compţiunea adâncă, cu mijloacele moleşitoare, cu dezbărbătare.

Dar vor întreba unii: ce se va face monarhul în România când alăturea cu el – cel mai liber dintre români, acela a căruia libertate se răsfrânge asupra tuturor – se va ridica al doilea monarh, al valeţilor şi creaturilor, când România toată va fi îmbrăcată în livreaua celui din urmă?

Ce se va face? Nu ştim. Ştim noi dacă d. Brătianu mai are necesitate de El? Poate că nu mai are. În orice caz, cu acest aparat electoral care nu e suficient nici măcar pentru a masca dictatura regentului-ministru, rolul monarhului e redus la nimic.

Mihai Eminescu -Timpul – 2 noiembrie 1882

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *