Până la proclamarea regatului se putea susţine cu drept cuvânt că deosebirea între programul partidului roşu şi acel al partidului conservator era diametral opus[ă ], că vederile unora escludeau vederile celorlalţi. Partidul roşu, având şef pe redactorul „Republicei Rumâne” şi membri pe diferiţii republicani de la Ploieşti, mărturisea nişte credinţe politice cu totul contrarie monarhiei şi daca, în aparenţă, renunţau, pentru a veni la putere, la aplicarea în prezent a ideilor lor, se putea crede că-şi rezervau pentru mai târziu realizarea idealului lor: proclamarea Republicei Române pe ţărmii Dunării. Deosebirea între idei liberale şi conservatoare era acum doi ani încă atât de fundamentală încât atingea însăşi forma statului, însuşi modul de-a exista al ţării şi naţionalităţii noastre.
Cu ocazia proclamării regatului d. C.A. Rosetti împreună cu tot partidul său au abjurat formal ideile sale din trecut, s-au convertit la altă religie politică, au recunoscut monarhia ca formă definitivă şi inalterabilă de existenţă pentru statul român. Vechii republicani, afiliaţii lui Mazzini, membrii comitetelor republicane au recunoscut monarhia, au devenit dinastici; „pionul din mânile d-lui de Bismarck şi agentul prusian” a devenit cavalerescul rege al României, a cărui autoritate nu mai e contestată de nimenea.
Dar regimul monarhic presupune un sistem de guvernământ ; nu se poate admite ca şeful statului să fie dinast, iar guvernul de sub el să aibă apucături republicane. Cu simpla mărturisire că liberalii au devenit un partid monarhic nu ni s-a dat dovada că primesc şi premisele şi condiţiile regimului monarhic, şi organizarea monarhică.
Încercarea de-a introduce electivitatea magistraturii ne-a dovedit că există între roşii elemente, al căror şef e d. C. A. Rosetti, cari nu văd în monarhie decât eticheta pentru instituţii republicane. Atitudinea ţării l-a silit pe bătrânul demagog să renunţe la proiectul electivităţii, dar nu ştim dac-a renunţat la el în mod definitiv sau îşi rezervă de a-l pune mai târziu pe tapet.
Ni se pare că a sosit momentul în care să se arate din nou deosebirea între ideile conservatoare şi acele ce au de gând a le profesa liberalii convertiţi de acum înainte. Deodată cu proclamarea regatului s-a stabilit pentru totdeuna forma de existenţă a statului nostru întru cât priveşte poziţia lui în Europa, raportul lui cu străinătatea, maniera lui de a fi în familia popoarelor europene. Care e maniera lui de-a fi înlăuntru? Urma-se-va calea de pâne acum? Localiza-se-vor legi şi regulamente din franţuzeşte fără privire la stadiul de dezvoltare a poporului nostru, fără privire la nevoile reale ale claselor noastre producătoare? Urma-vom şi de acum înainte a ne comanda legile şi cugetarea din străinătate precum ne comandăm mănuşile şi pălăriile, sau vom începe a ne studia ţara şi poporul în toate punctele, pentru a pune organizarea noastră în armonie cu însăşi natura şi condiţiile de existenţă ale lor? Asta-i întrebarea.
O mulţime din legile noastre organice copiate s-au dovedit parte neroditoare, parte de-a dreptul stricăcioase. Legea comunală n-a avut efectul de-a crea din sate centre de activitate autonomă, ci acela de-a crea câteva zeci de mii de funcţii salariate din punga aceluiaşi ţăran pe carele odinioară organizarea comunală moştenită din părinţi nu-l costa nimic. Regimul parlamentar, în loc de-a fi regimul unor grupuri de interese generale, în loc de-a fi lupta şi armonizarea între marile interese ale claselor economice, e în esenţă o luptă între liste de persoane cari, în privirea principiilor, nu prea ştim în ce se vor fi deosebind. Duelul între reputaţii individuale a luat locul comparării de argumente şi al luptei între convingeri. Lucrul a ajuns atât de departe încât d. C.A. Rosetti e pururea în stare a escamota un proiect de lege, în esenţă conservator, ba reacţionar chiar, numai popular să fie, fără a ţine seamă că un asemenea proiect e diametral opus seriei de principii pe cari d-sa-le profesează.
Cată dar să se facă lumină în privirea aceasta, cată să se cristalizeze o dată pentru totdauna sistemul ideilor liberale de-o parte, al celor conservatoare de alta, pentru ca ţara să se poată pronunţa în favorul unora sau a celorlalte. Fraza zilnic repetată că „Ţara ne cunoaşte şi pe unii şi pe alţii” nu mai poate avea trecere în urma marei apostazii a partidului roşu, care-a aruncat bagajul lui de idei trecute în apă, pentru a primi, în parte cel puţin, o serie de idei contrarie. Cîte din ideile vechi au mai rămas ale lor, cîte nu?
Mai vor electivitatea magistraturii, opusă inamovibilităţii, mai vor sufrajul universal, opus reprezentării intereselor pe baza censului? Cari sunt principiile generale pe cari vor să ‘ntemeieze de acum înainte organizarea interioară a statului român?
Poate că nu mult timp va trece şi vor fi puşi în necesitatea de-a se rosti şi unii şi alţii în privirea aceasta, încât ţara să fie în stare a judeca care serie de principii se potriveşte mai mult cu nevoile ei şi cu starea ei reală.
Mihai Eminescu -Timpul – 29 noiembrie 1881
