După cum bine știți, sau ar trebui să știți, Einstein a stabilit o constantă în Universul local. C = 300.000 kilometri pe secundă, aproximativ. Viteza luminii, cea mai mare care se poate atinge.
Câțiva astronomi, oameni serioși și cu doctorate în astrofizică și matematică, sfioși, au ridicat o problemă mare cât tot Universul. După observațiile lor, mai multe obiecte cosmice foarte îndepărtate se deplasează cu o viteză superioară, uneori de multe mii de ori, față de viteza luminii. Am mai pomenit eu, tangențial. Obiecte cosmice care dispăreau. Și apoi apăreau, aveau aceiași semnătură spectografică, la distanțe imense. S-a lăsat liniște pe Dimneața Astronomilor. Vedeți, a reluat astronomul, de aceea nu publicăm. Ne facem de râs! Toată lumea știe că viteza luminii este maximum care se poate obține. Nu aș fi așa de sigur, l-a întrerupt un inginer de rachete, omul lui Bezos. Noi am trimis o sondă cu un motor revoluționar, ionic, care asigura o accelerație constantă de 23 g. Am păstrat discreția, tehnologia este experimentală. Sigur, nu poate fi folosită la nave pilotate de om. După circa un an și jumătate, în care am ținut legătura cu sonda, care a accelerat aproape constant, în apropierea vitezii luminii, sonda a dispărut. Experimentul a fost un eșec, a continuat inginerul.
Nu știu ce m-a apucat. Am intervenit. Nu aș fi așa de sigur, am spus. În apropierea vitezii luminii timpul se contractă, dar după ce se trece pragul luminii, timpul curge invers, devine negativ. Nu puteați să vedeți, sau să luați legătura cu sonda, pentru că pur și simplu nu mai era în Universul Nostru. Foarte interesant, au sărit toți cu gura, de unde știi, din tomurile vechi de astrologie? Nu, pur și simplu știu, nu știu de ce și de unde… Părerea mea, nu am dat cu piatra, vorba lui Nicu Văcăroiu.
DOM’PROFESOR evz
