În marea întrunire a opoziţiunii unite care s-a ţinut la Iaşi d. G. Vernescu a atras atenţiune culegiului I şi al II[-lea] asupra unui pericol social pe care tagma patriotică ar voi să-l evoce din senin: le-ar conveni adecă dumnealor o nouă cestiune rurală, o nouă împroprietărire.
Pentru a explica starea înapoiată în care se află ţăranul, d. C.A. Rosetti nu recurge la cauzele patente şi cari scot ochii orişicui; nu acuză bugetul cheltuielilor urcat cu 40% de câţiva ani, pentru a hrăni pe toţi nevolnicii intelectuali şi fizici ai partidului său; d-sa nu înţelege că, dacă pensii reversibile se mănâncă, dacă hârtii Stroussberg se cumpără cu preţ îndoit, dacă Costineştii se-nţolesc şi Caradale huzuresc de bine, dacă Cernavodă – chiustenge se plăteşte cu preţ întreit pentru ca rudele sale să aibă de unde se ‘mbogăţi, toate lucrurile acestea trebuiesc plătite la urma urmelor cu ‘n echivalent de muncă fizică a cuiva, în ultima linie a ţăranului. D-sa nu binevoieşte a înţelege că ceea ce bat la tălpi hoţii d-lui Dimitrie Brătianu cari merită puşcăria şi gheşeftarii ce merită carantina, amicii a căror lăcomie d. Ioan Brătianu a declarat a n-o mai putea sătura, trebuie să corespunză undeva în această ţară cu sudoarea reală, cu încordarea reală de braţe a unui creştin uitat de Dumnezeu; că clasa de hoituri improductive din care face parte şi d-sa ca negustor de vorbe şi pomanagiu al bugetului trebuie hrănită de cineva şi că acel cineva îşi înjumătăţeşte pâinea copiilor pentru a o împărţi cu feneanţi cum e d-sa şi cu alte lifte. Nu înţelege că ţăranul nostru e tot cel de acum trei – zeci de ani, dar că sarcinele lui a devenit de douăzeci de ori mai mari numai pentru a ţinea cu îmbielşugare toată demagogia lacomă, necinstită şi leneşă care-l încunjură. Nu ‘nţelege că, pentru a încălţa vitele, trebuie să muncească oamenii şi să renunţe, sub formele cele mai diferite de dări directe şi indirecte, la cea mai mare parte din produsul muncii lor, precum au arătat-o aceasta d. A.V. Millo, condei cu condei, prin bugetul ce-a făcut în studiul său economiei oricărui sătean. Toată sarcina socială a parveniţilor roşii, a miilor de cumularzi improductivi, e purtată de cineva şi această sarcină enormă nu poate rămâne fără influenţă asupra traiului zilnic al omului din popor, ci se traduce între cei patru pereţi ai lui sub formă de lipsă şi de datorii.
Creier plin de utopii şi lipsit de orice cunoştinţe exacte, politicianul oriental nu poate să ‘nţeleagă că e absolut cu neputinţă ca nevoia ţăranului să se nască din raportul între proprietatea rurală care recurge la munca lui şi între munca rurală, care recurge asemenea în mod inevitabil la proprietate; că raportul firesc dintre aceste două trebuie să fie, prin chiar natura lucrurilor, echitabil şi că starea rea a ţăranului nu poate fi atribuită decât cheltuielilor improductive ale tagmei roşii, ale statului, precum şi clasei numeroase de ignoranţi şi de leneşi cari constituie elementele partidului guvernant.
În loc de a căuta cauza mizeriei acolo unde ea este în adevăr văzută de medici şi statistici: în drumuri de fier ce nu-şi produc cheltuielile, în armata prea numeroasă, în lenea proletariatului intelectual cu patru clase primare, în organizaţia factice, c-un aparat costisitor şi netrebnic, în administraţia Simuleştilor, în roiurile cosmopolite cari-au năpădit ca locustele, tratând ţara ca pe-o America şi poporul ca pe pieile – roşii; în loc de a căuta cauzele mizeriei în relele ce le-a adus pe capul ţării veneticii lipsiţi de orice sentiment de religie şi de patriotism precum e d-sa, în loc de a le vedea toate cum sunt, îi convenea a o căuta unde nu e: în raporturi de proprietate şi de posesiune rurală.
Iar mai trebuie o împroprietărire acestui om care n-are o palmă de pământ sub soarele ţării şi care trăieşte din pomenele bugetului. Proprietarii sunt, se ‘nţelege, de vină, pentru că nu insultă poporul lor românesc oferindu-i pământ de pomană, ci-l cred destul de vrednic şi destul de onorabil pentru a plăti c-o parte mică a produsului capitalul de pământ ce-l ia pe seama lui.
- C.A. Rosetti ar voi ca întreg poporul să ajungă în starea de-a produce acea silă morală ce d-sa o produce ca pomanagiu; ca nimeni să nu mai trăiască din munca şi virtutea lui de bărbat, ci toată lumea să ceară panem et circenses, să devie parazită ca cămătarii şi negustorii de vorbe ce-l înconjură.
Anul trecut ţăranii inundaseră Bucureştii spre a cere pământ. Camera a ales o comisiune însărcinată a cerceta plângerile lor, compusă din d-nii G. Vernescu, Aurelian, Cantilli, P. Carp şi Lecca. Ancheta făcută de acea comisiune a constatat că ţăranii fuseseră instigaţi… de primari, notari, subprefecţi, agenţi fiscali, de toţi aceşti paraziţi cari – i sug măduva din oase, să vie la Bucureşti, să ceară, nu pământ de la stat, ci pe proprietăţile private. Li s-a spus că… tata Ruset făgăduieşte asemenea lucru, din avutul altora, se ‘nţelege, căci dintru ale sale nu le-ar da decât pe „Doamne – aşteaptă „ şi cinstita ieşire a părului prin căciulă. Tata Ruset? Om care n-a ştiut a da la ai săi o creştere utilă şi cum se cuvine şi care pretinde a da creştere unui popor întreg!
Cumcă aceasta este ţinta d-lui C.A.Rosetti şi cum că nu i-ar displăcea o continuă regulare a proprietăţii din 15 în 15 ani şi o continuă confuziune între al meu ş’ al tău ne-o dovedeşte foaia redijată de discipolii, de copiii sufletului său: „Dacia viitoare”. De acord cu bătrânul demagog cosmopolit, pe care ne-a succes de a-l dezbrăca de coaja sa naţionale în care se gera de mai român decât un Basarab băştinaş, această tinerime neagă patria, negă naţionalitatea, familia, averea, religia; cheamă pe vagabonzii din toată lumea să ‘mpărţească aci ceea ce nu e al lor, pământul smuls pas cu pas de străbuni prin dezrădăcinare de păduri seculare şi apărat cu sângele lor cel mai bun şi mai nobil. Capitalul enorm de energie naţională cheltuit pentru a preface înfiorătoarele pustietăţi ale avarilor în pământ românesc e după dumnealor bun de aruncat în apă; noi am fost squaterii şi pionierii, nobilele Caradale sunt numai bune să moştenească. Iată ideea măreaţă pe care-o reprezintă tata Ruset, împreună cu acea tinerime care ţine pe ţară atâtea zeci de mii de chile de grâu pe an şi care pretinde a reprezenta viitorul ţării când caută a semăna cu panglicarul ţărigrădean din Strada Doamnei.
Mihai Eminescu – 7 aprilie 1883
