Eminescu, conștiința națională: Când antisemitismul e la ordinea zilei

50 0

Când antisemitismul e la ordinea zilei în Germania, Austro-Ungaria şi Rusia, iar România nu mai e singura ţară asupra căreia să se descarce oprobriul persecuţiunilor, e interesant a lămuri, ca termen de comparaţie, situaţia juridică şi socială pe care- au avut-o evreii pân-la 1848 în Austria.

Cată să premitem următoarea consideraţie. Afară de calităţi pe cari evreii le vor fi având ab antiquo, de la strămoşii lor, multe deprinderi rele ale neamului, multe scăderi de caracter sunt contractate sub presiunea regimului sub care trăiau în diferitele ţări ale Europei, din evul mediu începând şi până mai ieri. Era aşadar cu totul nedrept de-a impune României – prin Tractatul de la Berlin – să suporte necondiţionat toate defectele numeroasei sale imigraţiuni, defecte ce nu se datoreau tratamentului din România, ci celui suferit în alte ţări.

  1. baron de Helfert, cunoscut ca istoric şi etnograf, în colecţiunea etnografică a cărui au apărut şi interesanta scriere asupra românilor din Austro-Ungaria, ne dă într-o carte Asupra cestiunii confesionale din Austria următoarele amănunte asupra situaţiei din trecut a evreilor austriaci:

Ei trebuiau să poarte petece galbene ca semn distinctiv, asemenea ciandalilor din India. Dar afară de asta legislaţiunea le impunea o sumă de umiliri. Purtătorii de litiere erau opriţi de-a purta în jeţuri persoane atinse de boale contagioase, servitori în livrea şi… evrei. Cu toate că ei plăteau o anume dare pentru persoana lor, nu se puteau servi de orice mijloc de comunicaţie. Abia sub Iosif II fură liberi a se arăta în locuri publice. N-aveau dreptul nici de-a fi cetăţeni, nici maiştri, nici să aibă proprietăţi imobile, ba chiar libertatea de-a se căsători atârna de vacanţa unui loc în familie. Pentru câştigarea acestui loc se cereau cinsprezece documente deosebite şi în urmă locul totuşi se punea la un fel de licitaţie. Apoi numai primul născut se putea însura, împrejurare prin care se escitau multe patimi urâcioase ş.a.m.d.

Să se mai mire cineva că evreii, în amărârea lor în contra opresorilor, s-au oţărât cu totul, că caracterul întregului popor e corupt, să ne mai mirăm că mai târziu încercară a deveni din nimic totul? Se ‘nţelege însă: corupţiunea nu se putea tăgădui, în fabricaţiune şi negoţ evreii introduseră procederi pe de o parte cărpănoase, pe de alta nesolide; unde se ‘ncuibau la ţară ţărănimea începea să dea îndărăt în privirea averii şi corupţia morală asemenea se întindea, căci ei creau ţăranului o sumă de necesităţi nouă, ademeneau pe femei la cheltuieli de lux şi de mâncări, făceau din slugi hoţi şi gazde de hoţi. În Boemia li se făcea îndeosebi imputarea că oriunde s aşează ei slugile se abat de la calea dreaptă, hoţii desfac lesne lucruri furate ş.a.m.d.

Dacă li se impută însă evreilor înclinarea de-a precupeţi şi a neguţa şi că nu se fac fierari sau lăcătuşi, lucrul e esplicabil: ei nu iubesc nici o muncă la care se cere puţină mişcare intelectuală şi poate nici n-or fi având putere fizică îndeajuns pentru ocupaţiunile de mai sus.

Daca evreii se plângeau de fanatismul religios de pe-atunci, ei alterau, cu ori fără ştire, punctul principal al cestiunii: ei trebuiesc consideraţi ca naţiune, „naţionalitate cu dispoziţii netăgăduit favorabile şi cu facultăţi intelectuale”, dar, precum zice Mommsen, „un ferment activ de discompunere naţională”.

Asemenea un ferment politic. Ca atare se dovediră de la 1848 şi până azi. Închipuiască-şi cineva că evreii ar fi alungaţi din Austria! Nu numai librarii şi comercianţii de obiecte de arte ar simţi lipsa lor, dar şi în salele de prelecţiuni şi concerte s-ar observa multe goluri, asemenea ar scădea mult puterea opoziţiei politice, căci evreul e din natură om al progresului. Aceasta se arătă numaidecât din luna martie a anului 1848. Evrei erau oratori în Dieta din Viena la 13 martie; un evreu (dr. Bruhl ) ceru, ca deputat al mulţimii adunate în curte, libertatea cuvântului şi a presei, libertatea învăţământului, reprezentaţiunea în Confederaţia germanică, publicitatea şi verbalitatea procedurei judecătoreşti, constituţiune, egala îndreptăţire a tuturor confesiunilor. Afară de el vorbiră şi alţii, asemenea semiţi.

Un semn distinctiv al neamului este fără ‘ndoială lăudăroşia, crearea de legende de vitejie. Se ştie că chiar în România, în timpul ultimului război, s-a făcut încercări de-a constitui legende glorioase în favorul sergenţilor de rit mozaic şi- în treacăt vorbind – în favorul altor creştini a căror nume nu sunt de origine română. D. de Helfert ne dă un asemenea caz din anul 1848, care, oricât de simplu povestit, nu e lipsit de ironie.

Iată cum stă cu alt eveniment în orice caz trist, dar care-au fost umflat la importanţa unei acţiuni capitale şi de stat: un fapt simplu a fost împodobit cu cele mai bogate înflorituri de fantezie orientală, aci s-a născut o înjghebare istorică în spiritul lui Josephus Flavius, care c-un cuvânt se poate numi legenda Spitzer.

Până la apariţiunea cărţii d-lui Helfert toată lumea credea că în zilele din martie 1848 mulţi evrei ar fi căzut pentru cauza libertăţii, chiar în oraţiunile funebre ale rabinului era totdeuna vorba de evrei căzuţi. Critica minuţioasă a lui Helfert reduce numărul lor la… unul, Heinrich Spitzer, student în tehnică din Moravia, şi chiar acesta n-a căzut, ca un Winkelried ebraic, ca anteluptător sau predicator al libertăţii, ci ca jertfă nevinovată a unei salve date asupra unei mulţimi grămădite. Prin adaose nejustificate şi prin o frazeologie comună în zilele noastre s-au făcut din acesta „cel dentăi care şi-a vărsat sângele pentru libertate”; cel dentăi care c-o oratorie inspirată a apărat libertatea; în discursuri, în scris şi în desemne, a fost sărbătorit ca „cea mai nobilă jertfă care a căzut la 13 martie”; el prezisese „ca un profet” revoluţia; „el se săvârşi şi numele său va rămâne etern în panteonul istorici”. O descriere cu portret zice chiar următoarele:

Tocmai rostea Carl (!) (Spitzer) cuvinte suspirate înaintea Dietei cătră conşcolari şi popor când apăru armată. Atunci Spitzer înaintă: „Să dea foc! Voi fi cel dentăi care va cădea pentru libertate?” ş.a.m.d.

Dar destul despre acestea; dacă evreii n-au fost adevăraţii anteluptători în faţa baionetelor, totuşi au fost conducătorii mişcării intelectuale. Deja în manifestul autorilor din Viena găsim că între 29 de semnatari a treia parte sunt evrei. A fost natural ca evreii să gândească numaidecât la emanciparea conaţionalilor lor şi că n-au lipsit enunciaţiuni în acest înţeles. E adevărat însă că cei mai însemnaţi dintre ei gândeau că trebuie să se procedeze fără a se băga înainte, ci să se lase creştinilor meritul emancipării. Un predicator izraelit zicea între altele:

Ce e de făcut pentru noi? Pentru noi? Nimic. Totul pentru popor şi patrie, nimic pentru noi. Nici o vorbă de emanciparea evreilor dacă alţii nu vor spune-o pentru noi. Întâi dreptul omului de-a trăi, de-a respira, de-a gândi, de-a vorbi; întâi dreptul cetăţeanului, a nobilului liber în îndreptăţirea sa, apoi vie evreii! Să nu ni se imputeze că pururea şi pretutindenea gândim la noi şi numai la noi! Nu faceţi nimic. Timpul nostru vine şi nu poate să lipsească !

Observaţii escelente, de-o valoare chiar mai generală, făcea Moritz Markbreiter; el zicea între altele:

Cestiunea evreilor nu este o cestiune de drept, ci un obiect al simpatiei. Evreul e pentru marea parte a poporului un obiect al antipatiei. Dar un obiect al antipatiei nu poate învinge prin aceea că se impune, ci, dacă e cu putinţă, prin atitudine liniştită şi modestă.

Am afirmat adeseori că roşii sunt în cea mai mare parte străini de origine. Descrierea de mai sus ne dă ocazia de-a face o analogie, justă după cum ni se pare. Şi ei au fost liberali la 1848, în scris şi în vorbă, şi ei încearcă a crea un fel de aureolă de martiriu şi de vitejii cari n-au existat nicicând în favorul membrilor partidului lor. C. A. Rosetti şi ai săi au fost un „ferment activ de discompunere naţională” dacă aplicăm dictonul lui Mommsen. În adevăr, un ferment atât de activ încât din toată ţara veche, din datini, biserică, legi n-a rămas nici urmă. Analogia între roşii Ţării Româneşti şi liberalii semiţi ai Austriei e mare în multe puncte.

E o idee pe care adesea am repetat-o, că liberalismul la noi e de origine străină, că a fost manifestarea invidiei elementelor imigrate în contra claselor vechi şi a instituţiilor cam grele şi protectoare ale României istorice. Precum ţara noastră a fost în urmă condamnată a purta efectele morale ale relei tratări pe care evreii au suferit-o în alte ţări, tot astfel, de la 1848, dincoace de Milcov, ea a început a suporta efectele morale ale tratamentului de care a avut parte imigraţiunea transdanubiană pe când trăia încă sub turci. Aceeaşi lipsă de respect pentru orice element tradiţional al vieţii publice pe care evreii o arată în aproape toate ţările au fost şi zestrea politică a roşiilor la noi în ţară. Şi acestei lipse de pietate pentru elementele moştenite ale vieţei noastre naţionale, acestui daltonism oarecum faţă cu calităţile şi natura poporului nostru, îi datoresc succesele lor de pân’ acum.

Mihai Eminescu – 12 iunie 1881

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *