(NE)ÎMPLINIRI LEGISLATIVE
Sperând să nu fi plictisit cu aprecierile mele privind cea mai importantă instituție a unei țări democratice, am să relatez succint preocupările mele din perioada mandatului de parlamentar. Prin ianuarie 2009, am fost contactat de un grup de ingineri constructori de mare valoare (profesori universitari, conferențiari, șefi de ateliere mari de proiectare) care mi-au propus să inițiem împreună un proiect de Lege pentru lichidarea neregulilor, întâlnite la tot pasul în activitatea de proiectare și execuție a construcțiilor, așa cum procedaseră deja de mai multă vreme Uniunea Arhitecților. Nu vreau să reiau problema cu oul sau găina, arhitectul sau inginerul constructor, dar se știe foarte bine că n-a existat niciun mare arhitect care n-a fost în același timp și un mare inginer constructor, sau care n-a avut ca partener un eminent inginer constructor. Așadar, era necesar să ne organizăm și noi așa cum au făcut-o arhitecții. Am fost onorat de asemenea însărcinare și m-am apucat de treabă cu multă râvnă. În 10 săptămâni, lucrând ca un apucat, am reușit să pun pe hârtie un Proiect de lege privind exercitarea profesiei de inginer constructor cu drept de liberă practică și înființarea Camerei Constructorilor din România. De ce era necesară? Pentru înlăturarea imposturii care împȃnzise întregul domeniu al construcţiilor! În practica de toate zilele am observat că foarte mulți ingineri agronomi, mecanici, horticultori, utilajişti proiectau și executau lucrări de construcții care mai de care mai trăsnite! Domeniul este foarte căutat, fiind profitabil și atunci a fost împânzit cu doritorii de câștiguri rapide, dar care n-aveau nicio legătură cu meseria de constructor. Situația a devenit periculoasă, fiindcă o construcție prost gândită, sau executată greșit se poate nărui, rezultând pagube materiale importante și chiar victime umane. Prin proiectul meu de lege (la început, mă ambiţionasem în mod stupid să-i dau numele meu dar am renunţat repede), îi eliminam din această activitate pe toți neaveniţii. Lucrările nu puteau fi proiectate și conduse decât de un inginer constructor cu diplomă, experiență minimală, licență și parafă, ca la medici. În plus era nevoie de un for superior de specialitate, care să detalieze regulile de exercitare a unei asemenea pretențioase profesii. În toate țările dezvoltate, există structuri similare, aprobate prin legi organice.
După ce am pus în pagină toate ideile mele şi ale grupului de inițiatori, plin de entuziasm, am plecat să lansez proiectul de lege. Primul hop, Ministerul Dezvoltării care mi-a dat aviz negativ. M-am speriat, deoarece ştiam că asta înseamnă moarte sigură, deci am început să mă agit. Am prins-o, la o ședință de grup, pe Elena Udrea, pe atunci ministru al Dezvoltării, implicit şi al construcţiilor, căreia i-am explicat despre ce e vorba. Fiind o femeie deșteaptă, a înțeles și a dat dispoziție celor din suită să-mi elibereze avizul. Credeți că s-a rezolvat așa ușor? Nici poveste! Unul din subordonații Domniei Sale, un director general din minister, m-a întors pe toate feţele, trăgȃnd de timp cu totul și cu totul inexplicabil. Într-un târziu, m-am prins că opoziția lui pasivă avea un substrat. După nenumărate întâlniri și negocieri obositoare, am înțeles că Domnia Sa, care era inginer specializat în utilaje pentru construcții (?), dorea să introduc în lege posibilitatea ca și domeniile conexe ale profesiei de constructor să poată primi dreptul de liberă practică. M-am făcut frate cu dracu’, am modificat câteva articole pentru a-i face pe plac și am primit în sfârșit avizul extrem de important al Ministerului Dezvoltării, după 3 luni de sȃcȃială. Am intrat apoi în morișca unui șef de comisie de industrie, vechi politruc P.S.D.-ist iliescian, care avea impresia că această lege nu avea alt scop decât să-i organizeze pe cei peste 150.000 de ingineri şi subingineri constructori într-o structură P.D.L.-istă, aidoma inițiatorului. Din această cauză, m-a ținut în loc aproape 18 luni de zile. Era de-dreptul stupid! I-a cântat în strună un alt membru al comisiei, primar și azi al unui sector al capitalei, el însuși patron al unei mari societăți de construcții-montaj, care nu avea licență în construcții și se temea că această lege îi va crea obligații suplimentare. Am intrat apoi în vizorul unui membru marcant P.S.D., șef al comisiei juridice din senat care, am aflat ulterior, avea și el, la rându-i, o societate de construcții. Fiindcă dorea ca lucrurile să rămână așa cum se desfăşurau în prezent, mi-a pus „n” piedici, refuzȃndu-mi în cele din urmă avizul. Jumulit bine de aproape toate penele de pe mine, după 2 (doi) ani şi ceva de alergătură, am ajuns la mȃna președintei Camerei Deputaților pentru a mă introduce pe ordinea de zi, ce era întotdeauna extrem de încărcată. Deși făceam aceeași politică, de aceeași parte a baricadei, simpatica preşedintă m-a dus cu zăhărelul câteva luni, până când am pus piciorul în prag și am anunțat că mă retrag din grupul politic P.D.L., în caz că nu sunt ajutat cu punerea pe tapet a acestui proiect de lege. În sfârșit, după trei ani de zile de strădanii superumane, am fost introdus pe ordinea de zi spre sfârşitul lunii aprilie 2012 în poziția a 7-a, deci, la următoarea ședință de vot, propunerea mea ar fi trecut cu ușurință deoarece primele 25-30 de proiecte cu aviz pozitiv, deveneau imediat legi. La dezbaterea din plen, au fost numai susțineri, fără nicio observație. M-am dus la tribună și am mulțumit colegilor pentru „bunăvoință” și totul a rămas pentru ziua următoare, la votul final ce devenise o formalitate. Dar a două zi, lovitură de palat: alianța ad-hoc P.N.L. – P.S.D., ajunsă majoritară peste noapte, a răsturnat conducerile camerelor intr-o singură oră (procedură în afara regulamentelor Camerelor), a modificat ordinea de zi, punând în discuție doar moțiunea de cenzură anterior înaintată, guvernul a picat, şi toate lucrările parlamen-tului au fost reluate de la zero.
Nu m-am resemnat și am reluat audiențele, de data asta la noile structuri de conducere ale țării și parlamentului. Cu toate promisiunile primite de la importanți lideri ai opoziției ajunse la putere (am apelat la fostul meu coleg de partid, Cristian Buican, secretar al Camerei, la noii miniștri ai apărării și dezvoltării, Mircea Dușa și Eduard Helvig, care mi-au promis ajutor „neprecupeţit”), proiectul a fost totuși băgat și uitat în sertar (!!). Noua putere nu era interesată de reușita unui proiect de lege al cărui autor făcea parte din proaspăta opoziție. Așa s-a scris istoria intenției, ratate din păcate, de a pune ordine într-un extrem de important sector economic.
Deși acest proiect legislativ mi-a înghițit aproape tot timpul, am încercat să mai promovez, singur sau împreună cu alți colegi, câteva idei sub forma unor iniţiative legislative. Una din ele cred că are un impact major asupra politicii de urbanism. Am conceput, împreună cu 2-3 colegi, o modificare a Legii nr. 350/1991, de acordare a autorizaţiilor de construire, care nu mai permite înghesuirea exagerată a imobilelor în dauna spaţiilor verzi. Pentru această lege, am colaborat, fără interpuşi, cu societatea civilă reprezentată pe atunci de Nicuşor Dan, creatorul U.S.R.-ului, candidatul dreptei la Primăria Generală a capitalei. Am reuşit − în ciuda unor oponenţe acerbe a investitorilor (mai bine zis a speculatorilor) imobiliari şi a cercurilor lor de interese − să micşorăm Coeficientul de Utilizare a Terenului, indicator important în urbanism, care normează îndesirea clădirilor din spaţiul urban. După un război în adevăratul sens al cuvȃntului, am reuşit să-l scădem pȃnă la cifra 4. Este adevărat, el nu se prea respectă de către autorităţile locale, dar asta e altă problemă!
La fel, am încercat să dau o destinație socială multitudinii de cazărmi dezafectate de noua organizare NATO a armatei române, proiect care a avut ca efect pozitiv preluarea cazărmii de la Vlădeşti de către Primăria Râmnicului; am încercat, de asemenea, să rezolvăm delicata problemă a câinilor comunitari (lege adoptată în cele din urmă sub alte semnături), să modificăm (fără rezultat) Legea nr. 215 a administrației publice locale care are și azi multe disfuncțiuni, să interzicem cultivarea organismelor modificate genetic a căror influență în timp nu se cunoaște, să modificăm Legea privind reforma în domeniul sănătății, să legalizăm parteneriatul dintre Stat și Biserică în domeniul asistenței sociale, să înființăm Ordinul biologilor, biochimiștilor și chimiștilor din România, să modificăm circulația pe drumurile publice, să ajustăm sistemele de retribuire a Poliției locale la nivelul celei naționale, să modificăm Legea 215/2001 pentru ca Râmnicul să-și poată înființa zona metropolitană, etc.
E adevărat că unele idei cuprinse în proiectele legislative de mai sus n-au fost votate, nu din cauză că n-ar fi fost potrivite sau necesare, ci din motivele pe care vi le-am enumerat mai înainte.
Înţelepţii spun că orice esec stă la baza unui viitor succes. Asa o fi oare?
Din cele prezentate mai sus, se desprinde o concluzie clară: reformarea din temelii a modului în care se „clocesc” legile în Parlamentul României este o urgență de gradul zero.
