“Dacă ulițele orașului ar avea amintiri, una dintre cele mai răsfățate le-ar oferi fără îndoială strada General Praporgescu. Pe această veche stradă, la câțiva pași de edificiul Prefecturii (azi Primăria), a ființat vreo trei decenii liceul teoretic de fete, pe vremuri școală de elită, părtașă la biografia intelectuală a urbei. Oamenii generației mele au îndrăgit liceul, așa cum au iubit orașul…Clădirea școlii mi-o amintesc cu ajutorul unei fotografii dintr-un album îngălbenit de vreme. Era o casă mare, fără stil, de boiernași sau negustori, cu o verandă și camere înalte către stradă și dependințe înșirate pe un coridor deschis, ce se încheia cu un alt corp de case, adăugat ulterior. Construcția, ca local de școală, era o improvizație. Cu toate acestea, liceul nu era lipsit de farmec. Treceam prin fața lui în fiecare dimineață, grăbit să nu întârzii de la școală, dar niciodată pe trotoarul pe care regulamentele severe îl excluseseră din itinerariile noastre.
Învățământul pentru fete are tradiție în Râmnic. Prin anul 1855 se înființează un institut de domnișoare care funcționează cu întreruperi și se transformă în 1860 în “Externatul de fete al Așezămintelor Brâncovenești”. În primele două decenii ale secolului nostru institutele de fete se înmulțesc, dar nu sunt, în realitate, decât mici pensioane cu câteva eleve. Mai cunoscut e “Institutul modern de domnișoare- Zoe Bulat” care avea în anul 1915 cinci clase cu 65 de eleve. Familiile mai înstărite își trimiteau odraslele la Craiova, la București sau chiar în “Imperiu”, la Sibiu, la Mănăstirea Ursulinelor, unde învățarea limbilor germană, franceză, a pianului, desenului și a caligrafiei impecabile era obligatorie. Frumoasele scrisori cu litere cursive, grațioase și cu o compoziție impecabilă, ce zac acum în rafturile prăfuite ale arhivelor, în epoca aceea sunt redactate.
Liceul de fete, bugetat de stat, ia ființă în anul 1920, în urma străduințelor directorului din acea vreme de la “Liceul Lahovari”, Constantin Stănciulescu. Evenimentul e remarcabil pentru orașul cu nici 15.000 de locuitori și are valoarea unui act de emancipare. O fotografie de anuar, reprezentând un grup de absolvente (“prima promoție a liceului”) vorbește cu mai multă elocvență despre fascinația inefabilă a acelei epoci decât o documentată cronică mondenă. Frapantă e tristețea, dar mai ales “maturitatea” absolventelor, drapate în negru, pe ale căror figuri lipsite de frumusețea zâmbetului se întrevede întreaga linie searbădă a destinului ce le pândește.
Istoria sentimentală a Râmnicului în perioada interbelică e tributară în bună parte Liceului de fete. E epoca în care se tipăresc romanele lui Teodoreanu, Cezar Petrescu, Octav Dessila, Drumeș. Mentalitatea urbei se adaptează încetul cu încetul spiritului vremii. Pe ecranul din sala Adreani apar pe rând figurile lui Rudolf Valentino, Greta Garbo, Asta Nielsen, iar după câțiva ani ale lui Gary Cooper și Clark Gable. Orașul se deșteaptă din somnul lung al unui secol de austeritate. Preceptele morale ale bunicilor sunt puse sub semnul întrebării. Bătrânii privesc cu ochi absenți, din spatele perdelelor, la tinerii ce trec pe Bulevard zâmbind magnific. E vremea balurilor, a “ceaiurilor”, a seratelor. La Cercul Militar sau în saloanele Prefecturii nu se mai dansează polca sau cadrilul, ci swingul, conga și tangoul.
În ceea ce privește “Liceul teoretic de fete”, disciplina și rigorile regulamentului erau severe. Impetuasa Anastasia Penescu ( sau Sica, cum îi spunea întreaga urbe), care a păstorit liceul un sfert de secol, femeie de rară energie și sobrietate, a modelat adevărata personalitate a școlii. Liceul avea într-adevăr ținută. El reprezintă ultimul moment de grație înaintea invaziei orașului cu populație heteroclită și înaintea mixtizării învățământului. O filă de album care înfrumusețează memoria Râmnicului de odinioară.”
Constantin Mateescu- “Râmnicul de odinioară”
Credit foto:
https://www.facebook.com/pg/CNMB.VL/photos/
