Tănase la Râmnicu Vâlcea

284 0

“ Între formațiile teatrale care soseau în fiecare an la Râmnic, sau chiar de două sau trei ori (aproape toate premierele de la „Savoy” treceau triumfător prin sala Adreani) trupa lui Tănase se bucura neîndoios de cea mai mare simpatie, de aceea, poate, comedianul îndrăgise urbea, atras nu doar de marea audiență din partea publicului (în ciuda costului biletelor, extrem de piperat, trecut de iubitorii spectacolelor de divertisment în contul cheltuielilor “obligatorii”), de entuziasmul cu care era chemat la rampă, “bisat” cu zgomot (generos, actorul își repeta cupletele de câte ori era solicitat de public), dar și de fastuasa sală pe scena căreia, cred, se afla în largul lui, atras de liniile armonioase și de decorațiile interioare, caduce, ale edificiului.

Tănase era divinizat de public pentru șarmul lui inimitabil (în ciuda- sau poate datorită- nasului pe care l-ar fi invidiat și un Cyrano), pentru umorul simplu, agresiv, mahalagesc, ingenuu, pentru sinceritatea și apetitul de “a juca”, de a se “da în spectacol”, pentru lipiciul pe care îl avea nu numai la persoanele fără pretenții, dar și în tagma intelectuală; maestrul își debita cupletele cu o naturalețe și nonșalanță încântătoare, avea un haz nebun, gargantuesc, lua în deriziune Guvernul, Parlamentul, pe magnații grâului, ai petrolului și presei, pe bancheri și latifundiari, disprețuia prostia, jocurile de culise, “camarila”, micile aranjamente și hoția, batjocorea în primul rând Puterea cu o poftă nestăvilită, ucigătoare, de parcă ar fi dorit să spună totul, în grabă, dintr-o suflare, zorit de timp, atâta vreme cât adevărul mai putea fi rostit în gura mare. Atracția spectacolelor, însă, nu se rezuma la aparițiile fulminante ale maestrului, reprezentația în ansamblul ei era magnifică, de la decorurile bogate, ingenioase, la muzica îndrăcită (la multe zile după plecarea trupei din oraș mai răsunau pe stradă melodiile lansate de Tănase, fredonate de tinerii care-și făceau plimbarea tradițională de noapte pe Bulevard), de la toaletele mirifice la jocurile de lumini sofisticate- dar clou-ul serii, sarea și piperul, erau fetițele din corpul de balet (numite în răsfăț, pe englezește, „girls”), apetisante, aproape dezbrăcate, împodobite cu paiete, sclipiciuri și pene de păun și dăruite de Dumnezeu cu siluete de sirenă și picioare lungi, zăpăcitoare, care stârneau invidia inocentă ale distinselor cucoane din staluri și admirația mută, bine disimulată a bărbaților ce le însoțeau, neînvățați ca astăzi cu nuditatea exhibată în teatre, pe ecrane, la recepții, ba chiar pe stradă. După spectacol, spre miezul nopții, Tănase poposea în centru, la Elysee, ca să cineze, avea întotdeauna aceeași masă rezervată, clienții din apropiere îl priveau cu insistență ( o parte dintre ei plăteau cu anticipație “tacâmul” ca să se afle în proximitatea magului), întregul personal al sălii pivota în jurul său ca fluturii pe lampă, era un du-te-vino ca în “mutele” americane cu Chaplin sau Malec, reperezentația de pe scenă cobora în mijlocul restaurantului, Tănase, voios, volubil, (era întovărășit întotdeauna de câteva “fetițe” din corpul de balet), bea mult și mânca bine, râdea în gura mare, baritonal, glumea cu chelnerii, cu oberul, dădea bacșișuri princiare.

Când se îndrepta spre gară, pe Bulevard, era urmat de o liotă de puști fugiți de acasă ce-l spionaseră din întuneric, cocoțați pe gard, și care-l întovărășeau de la distanță, cu smerenie, până la garnitura garată la depou, în dreptul Regimentului, pe linia a cincea, rămânând o vreme cu privirile încremenite spre vagoanele misterioase, întunecate, cu ferestrele acoperite cu perdele groase din catifea albastră, în dosul cărora imaginația noastră, stimulată de fascinantul spectacol de pe scenă, broda scenarii […], cream un nou spectacol, propriu, numai al nostru, jucat de noi-în fine, rezonanța nopții fascinante dura o zi sau două sau o săptămână, până când grijile școlare sau suferințele sentimentale- viața- ne aruncau în brațele uitării.

După împământenirea gospodărească a rușilor în țară, Tănase n-a înțeles “imperativul vremii” și nici primejdiile subsidiare, le-a dat prea mică importanță sau, mai degrabă, le-a sfidat, era un senior în sensul nobil al cuvântului; în urma unui cuplet celebru (“De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton”), dar și a altor necuvințe cu care a gratulat cu superbie noua rânduială, a fost închis de organele de “ordine” și maltratat sălbatic, stingându-se din viață, într-un desăvârșit și condamnabil anonimat, la scurtă vreme după “liberare””

Constantin Mateescu- “Cuibul de barză”

Foto: Trupa lui Tănase în anii de glorie (http://www.romania-actualitati.ro/)

Curierul de Râmnic

Articole asemănătoare

Râmnicul uitat: Gara

Postat de - 13 octombrie, 2020 0
FacebookTwitterCu câțiva ani în urmă ne-a întristat decizia demolării acestei clădiri și-am asistat neputincioși la dispariția construcției din Gara C.F.R.…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *