Fie că are în vedere soluţionarea unor probleme care ţin de balanţa de plăţi, de mediul concurenţial sau de mediul social, măsurile cele mai eficace pe care le poate lua statul sunt cele de promovare a liberei concurenţe. De altfel, rezultatul cercetării în rândul managerilor de multinaţionale specializate în consultanţă a fost şi mai tranşant: politicile procompetitive sunt singurele care au un impact pozitiv asupra pieţei naţionale. Promovarea liberei concurenţe nu înseamnă însă liberalizarea bruscă şi totală a pieţelor, ci crearea condiţiilor ca această liberalizare să fie benefică pentru economia naţională. Transformarea unui monopol de stat într-unul privat nu este liberalizare, ci doar o dovadă a slăbiciunii statului. La polul opus, folosirea excesivă a puterii statului prin măsuri restrictive şi discriminatorii nu reprezintă decât o încercare de a ascunde aceleaşi slăbiciuni ale statului. Statul care ştie că firmele naţionale nu pot face fată competiţiei externe este îndreptăţit să şi le protejeze, măcar pe considerente sociale. Această protejare trebuie să aibă însă un sfârşit previzibil şi să se bazeze pe strategia dezvoltării avantajelor specifice firmei. În acest caz, protejarea temporară a unor firme locale, în vederea creşterii capacităţii acestora de a face faţă concurenţei MTN-urilor, în momentul renunţării la această protecţie din partea statului, reprezintă tot o măsură de promovare a concurenţei. În rândul măsurilor de promovare a liberei concurenţe se poate include aplicarea legilor privind controlul alianţelor strategice, al fuziunilor şi achiziţiilor, al practicilor preţului de transfer şi a oricăror provocări (restricţii pe verticală, pe orizontală, aranjamente de piaţă etc) pe care societatea transnaţională le poate ridica, voluntar sau involuntar, la adresa mediului concurenţial din statul-gazdă.
Însă, măsurile de promovare a liberei concurenţe nu înseamnă laissez-faire, ci implicarea cu rol regulator a statului în economic, pentru a preveni şi remedia eşecul pieţei. În cazul României, statul este incapabil să implementeze măsuri procompetitive. Şi aceasta pentru că, în sine, într-o lume a competiţiei globale, politicile concurenţiale diferite la nivel naţional creează disparităţi între state şi amplifică fenomenul de free rider în rândul corporaţiilor.
Societatea multinaţională, prin însăşi natura sa, tinde să utilizeze în mod discreţionar poziţia sa pe piaţă şi să îşi folosească excesiv puterea în avantaj propriu. Ea nu va avea niciodată, şi este firesc să fie aşa, interesul creerii unui mediu de afaceri axat pe competitiţie. Din contră, atunci când rezistenţa statelor-gazdă pe teritoriul cărora acţionează va fi redusă, mediul economic creat va fi dominat de corporaţia multinaţională şi va avea caracteristicile unui monopol sau ale unui oligopol restrâns (sau uneori un oligopol de tipul competiţiei colective).
Dacă acţiunile utilizate de statul-gazdă sunt însă contrare organizaţiei de tip corporatist, mediul economic rezultat este unul necooperant, de neîncredere reciprocă, ce poate genera măsuri de “pedepsire” sau chiar la procese de dezinvestire, motivate de faptul că mediul de afaceri nu îi mai permite corporaţiei să obţină profiturile scontate. Soluţia se află aşadar la mijloc: statul trebuie să îşi folosească normal puterea de care dispune, prin politici de promovare a liberei competiţii, care să oblige la rândul lor corporaţia să se abţină de la un comportament abuziv pe piaţă. Comportamentul de tip free rider al societăţilor multinaţionale nu poate fi stopat decât prin coordonarea activităţii diferitelor autorităţi statale naţionale. Marele semn de întrebare a viitorului relaţiei stat-corporaţie, este dacă aceste răspunsuri globale trebuie stabilite pe baza unei relaţiilor de colaborare inter-statale sau este mai eficientă şi eficace subordonarea statelor naţionale unei autorităţi statale supranaţionale. Este corect să presupunem faptul că statul este un actor economic logic, raţional, care acţionează spre interesele propriilor cetăţeni. Obiectivele sale urmăresc bunăstarea cetăţenilor săi şi menţinerea identităţii culturale a societăţii pe care o reprezintă.
Un stat raţional nu se poate subordona de bună voie unei entităţi suprastatal, pentru că nu are garanţia că respectiva entitate va urmări binele cetăţenilor statului care se subordonează. O entitate suprastatală va urmări bunăstarea globală, şi lucrul acesta poate presupune scăderea bunăstării în unele state componente.
Este acesta probabil unul dintre motivele pentru care cei ce se percep ca învinşi (losers) ai procesului de globalizare să se opună acestuia, uneori chiar violent
După cum avertizează şi mulţi alţi economişti, adâncirea integrării economice în mecanisme suprastatale va conduce la dispariţia statului bunăstării. O entitate suprastatală va urmări o cultură globală, şi lucrul acesta poate presupune disoluţia unor culturi naţionale. De aceea, statele naţionale, în virtutea rolului lor de actor raţional, trebuie să se opună globalizării ca agent al uniformizării.
Politicile naţionale nu trebuie abandonate, ci corelate cu politicile naţionale ale altor state, în vederea optimizării rezultatelor lor.
Soluţia o constituie acordurile bi şi multilaterale de protejare a liberei concurenţe, în paralel cu introducerea şi respectarea unor coduri de conduită atât pentru corporaţiile multinaţionale în relaţiile lor cu statele-gazdă, cât şi pentru statele-gazdă, în relaţiile lor cu societăţile transnaţionale.
Fireşte, există şi un curent de gândire opus, care predică apariţia şi dezvoltarea statelor-regiuni, menite sa ia locul statelor-naţionale, de care se deosebesc prin faptul că nu urmăresc protejarea industriei autohtone, ci aducerea prosperităţii prin întărirea legăturilor cu alte regiuni. Statele-regiuni sunt optimizate la nivelul unei populaţii relativ mici şi nu îşi pun probleme naţionale câta vreme fluxul investiţiilor străine nu se diminuează. O astfel de perspectivă, post-modernistă, a fărâmiţării statelor naţionale în „forme naturale de economie”, anulează orice contrapondere pe care autorităţile statale o pot opune societăţilor multinaţionale, îngrădind capacitatea autorităţilor de a impune măsuri competitive (elementul de free rider se accentuează). Oare acesta să fie viitorul? Va fi statul viitorului doar o companie care închiriază terenuri şi pune la dispoziţia corporaţiilor o masă de consumatori? Pentru care motiv corporaţiile pot fuziona sau se pot alia, iar statele trebuie să se divizeze?
Nici un stat naţional, văzut ca actor raţional, nu poate accepta o asemenea luptă inegală. Pot firmele să fuzioneze sau să se alieze? Atunci pot şi statele să fuzioneze în structuri suprastatale sau să se alieze prin acorduri bilaterale sau regionale.
Pe lângă acordurile bilaterale sau regionale, cooperarea internaţională privitoare la crearea unui mediu concurenţial liber şi uniform este firesc să se desfăşoare sub egida organismelor internaţionale de specialitate. Astfel, unele practici anticoncurenţiale precum preţul de transfer nu pot fi rezolvate prin politici supranaţionale în cerc închis (spre exemplu, o politică fiscală comună în cazul Uniunii Europene), deoarece întotdeauna vor exista ţări în afara respectivului grup a căror politică diferită va constitui avantaj de locaţie pentru corporaţiile multinaţionale. Monitorizarea mişcărilor de capital a multinaţionalelor necesită o abordare multilaterală, în cadrul unor organisme internaţionale precum Organizaţia Mondială a Comerţului.
În 1980, UNCTAD a adoptat un document intitulat „Setul de principii echitabile şi de reguli multilateral acceptate pentru controlul practicilor comerciale restrictive”, al cărui principal obiectiv era să se asigure că practicile comerciale restrictive nu vor impieta asupra procesului global de liberalizare, caracterizat de reducerea barierelor tarifare şi netarifare. Paragraful I al secţiunii D a „Setului” cere întreprinderilor să se conformeze atât principiilor şi regulilor generale privind libera competiţie, cât şi legislaţiilor diferitelor state pe teritoriul cărora operează. „Setul” prevede schimburi de informaţii şi consultări periodice între state în privinţa problemelor legate de competiţie. Acest document, deşi adoptat de UNCTAD, nu are decât valoare simbolică şi de recomandare, întrucât nu conţine sancţiuni specifice. OCDE are o tradiţie şi mai bogată în a realiza documente similare, primul dintre ele fiind „Linii de acţiune pentru întreprinderile transnaţionale” (1976), care recomandă întreprinderilor să se abţină de la abuzul de poziţie dominantă pe piaţă şi de la angajarea lor în formarea de carteluri. În 1995, OCDE şi-a întărit recomandările, cerând statelor membre să depună toate eforturile în următoarele direcţii de acţiune:
-notificarea din timp a iniţierii investigaţiilor către o ţară membră ale cărei interese pot fi afectate;
– coordonarea acţiunilor între două sau mai multe state membre atunci când ele analizează aceeaşi problemă competiţională specifică;
– cooperarea între statele membre pentru găsirea de remedii în probleme de competiţie care să fie reciproc acceptabile.
La Forumul Mondial Economic de la Davos din 1999, secretarul general ONU a cerut transnaţionalelor sa respecte valori şi principii universal acceptate, cuprinse în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, „Declaraţia asupra principiilor si drepturilor fundamentale ale muncii” şi „Declaraţia de la Rio privitoare la mediu şi dezvoltare”.
Eforturile în direcţia unor coduri generale de conduită au venit uneori, e drept destul de rar, chiar din partea transnaţionalelor. Leon Sullivan, pe atunci membru în Consiliul de Administraţie a lui General Motors, a elaborat în 1977 un set de principii care asigurau condiţii decente de muncă şi viaţă angajaţilor MTN-urilor. În 1997, Mattel, una dintre cele mai mari companii din lume specializată în fabricarea de jucării, a promovat un set de principii intitulat „Global Manufacturing Principles”, care viza tratamentul nediferenţiat al angajaţilor companiei din ţări diferite şi respectarea politicilor naţionale de concurenţă.
Asemenea iniţiative din partea corporaţiilor apar însă cu precădere ca urmare a presiunilor exercitate de diferite organizaţii neguvernamentale, a căror influenţă în rândul opiniei publice şi a factorilor de decizie este ridicată. Aceste organizaţii neguvernamentale iau uneori lupta pe cont propriu, un exemplu fiind redactarea „Principiilor de la Ceres” (1989) pe probleme de mediu, calitate şi dezvoltare, principii la care au aderat în timp 48 de societăţi multinaţionale.
În concluzie, individul este mai bine protejat dacă statul nu renunţă la funcţiile sale, decât dacă acesta ar renunţa la autoritatea sa. Statul trebuie să aibă în vedere prosperitatea individuală şi colectivă, câtă vreme corporaţia nu va investi niciodată în infrastructură sau în educaţie generală. Rolul statului este acela de a favoriza libera concurenţă, în paralel cu capacitatea de a interveni pentru prevenirea sau remedierea eşecului pieţei. Statul naţional nu trebuie să renunţe la funcţiile sale, ci să le optimizeze prin parteneriat intern cu filialele societăţilor transnaţionale şi parteneriat internaţional cu celelalte state naţionale.
Corneliu Cirstea
