CONTEMPORANII MEI (3)
Alături de dascăli, preoţii au avut un rol semnificativ în biografia mea culturală. De la preotul Vladimir Tipa, din satul copilăriei mele, continuând cu atâţia preoţi cărturari şi animatori culturali, pînă la arhimandriţi şi mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi, deasupra tuturor, prin durata şi consistenţa “ascultării”, PS Gherasim, preoţii au avut un aport important în formarea şi chiar în viaţa mea. Unul dintre ei stăruie în memoria vie a familiei mele, pentru că a acceptat să mă cunune în ascuns, întrucât n-am avut curajul, în acea vreme, să fac acest ritual, la vedere, în biserica în care, totuşi, cântam în strană şi citeam Cazania, “moştenindu-l” pe tatăl meu, care ar fi fost tare mândru să mă vadă preot. N-a fost să fie!… Am fost, totuşi, în felul meu şi în lumea mea, un slujitor, onorând numele strămoşului. Ba mai mult, PS Gherasim voia să mă ridice, simbolic, de la rangul de deacon la acela de preot. N-am fost vrednic… Toţi preoţii care mi-au marcat devenirea (pe unii dintre ei îi voi evoca, la vremea cuvenită, printre “contemporanii mei”), au apreciat ideile şi faptele mele, mi-au acordat credit profesional şi moral, m-au preţuit, unii chiar m-au iubit. Aproape toţi, pentru că s-a găsit, totuşi, unul care, nutrind faţă de mine sentimente prea puţin creştineşti, m-a determinat să părăsesc “catedrala” în care slujeam ca deacon mirean…
Cu atât mai îmbucurător şi mai reconfortant este să evoc pe primul dintre preoţii “casei” mele spirituale, cum ar zice profesorul Gibescu. L-am cunoscut când eram tânăr profesor, la poalele Coziei, într-un moment în care nu mă aflam în cele mai bune raporturi cu Cerul, din cauza unor nenorociri abătute asupra familiei mele. Tocmai pentru una din acestea, am avut nevoie de sfatul Părintelui. Mi l-a dat cu înţelepciune şi cu generozitate. L-am primit şi l-am urmat cu folos. Aşa s-a arcuit între noi o punte de comunicare, susţinută pe pilonii afecţiunii şi încredrii reciproce şi cultivată prin dialog şi corespondenţă – o “spovedanie” laică, necanonică, dar stimulată de înţelepciunea Părintelui, care, într-o scrisoare, mă îndemna: “Este nevoie de bărbăţie, de curaj. Trebuie vâslit şi în susul apei, nu numai în josul ei, căci în jos se poate merge ori de câte ori suntem duşi de valuri, şi numai în susul ei, prin eforturile noastre proprii. Şi aici nu-i vorba numai de greutăţile vieţii, cât mai ales de marile hotărâri care trebuie luate în viaţă. Urcuşul spre piscurile înalte se face cu eforturi sporite, cu privirile aţintite tot înainte. Sisif pune pieptul şi nu lasă stânca să se prăvălească în adâncuri.” Acest îndemn a devenit unul dintre principiile mele de viaţă.
Părintele Dumitru Sandu – căci despre ele este vorba – era preot la Jiblea Nouă, parohie pe care a slujit-o toată viaţa. A primit şi a îndeplinit felurite “ascultări” la Episcopia Râmnicului, din partea P. S. Iosif, dar “fumurile de mărire” nu i-au luat minţile, cum se întâmplă cu unii dintre urmaşii săi: n-a cerut parohie în Râmnic, nu şi-a construit sau procurat vilă în “buricul” târgului, n-a “poftit” demnităţi tot mai înalte în ierarhia Bisericii. Era mulţumit cu ceea ce avea, cu ceea ce era, cu ceea ce făcea. Îşi îndeplinea cu vrednicie tot ceea ce ţinea de “slujirea” sa în parohie, în eparhie, în cetate. Harului preoţesc, cu care era încărcat din plin, îi adăuga vocaţia culturală. Aveam să aflu astfel că părintele Sandu fusese, înainte de 1968, alături de părintele Gh. N. Cârstoiu, unul dintre animatorii ansamblului din Călimăneşti, contribuind, ca muzician, la realizarea memorabilului spectacol “La bâlci în Ţara Loviştei”. Apoi, aveam să cunosc principala sa operă cărturărească – monumentala monografie “Eparhia Râmnicului şi Argeşului”, lucrare apărută cu binecuvântarea PS Iosif, (1976, două volume masive, 1140 p.), lucrare elaborată de un colectiv de preoţi cărturari, coordonat de părintele Sandu, de fapt, adevăratul autor al cărţii, aşa cum aflăm din “Cuvântul înainte” al PS Iosif, care-i adresează “calde felicitări pentru pasiunea şi râvna sa neobosită în găsirea celor mai adecvate modalităţi de exprimare.” Ostenitorul principal al cărţii, în modestia sa, semnează doar pagina finală (“Biruit-au gândul”, după expresia lui Miron Costin), pe care-o încheie rugându-i pe cititori să fie iertători cu eventualele omisiuni şi erori, căci, tot după vorba cronicarului, “n-a scris mână de înger, ci fire de om pământean”. Da, dar, adaug eu, preluând o sintagmă din corespondenţa Părintelui, prin smeritul cronicar al Eparhiei, “a scris” însuşi Dumnezeu…
În toate registrele activităţii sale – bisericeşti, cărturăreşti, culturale, obşteşti – preotul Dumitru Sandu era un unicat. El făcea parte dintre preoţii “de modă veche”, care, mai întâi făceau ei ceea ce ziceau, îndeplinind cu bună credinţă ceea ce propovăduiau din amvon. Pentru el, concordanţa deplină între gândul, cuvântul şi lucrul său, între Carte şi Faptă era Lege. De la o vreme, s-a modernizat şi o parte din lumea preoţilor: pentru unii, modern este acum ca Dogma să fie una, iar Viaţa să fie alta. Părintele Dumitru Sandu era un păstor autentic al turmei sale.
De aceea, Dumnezeu îl iubea şi îi ocrotea fiinţa, casa şi familia. Am poposit de multe ori în casa sa, bucurându-mă de lumina şi liniştea pe care o emana Părintele şi care se revărsa asupra alor săi. Am trăit seri memorabile în acea casă, dar una s-a gravat în memoria mea cu pregnanţă. Era, cred, pe la începutul anilor ’70, de Sf. Dumitru. Obişnuiam să-mi petrec această zi alături de Părintele, de Doamna Maria, preoteasa, şi de feciorii lor. Era o ambianţă normală, animată doar de febrilitatea pregătirilor Preotesei pentru festin. Şi totuşi, plutea în aer, peste starea de tihnă şi pace, o anume tensiune; neastâmpărul Părintelui ne arăta că urma să se întâmple ceva. Şi deodată, uşa de la intrare s-a dat deoparte şi a apărut statura impunătoare a PS Iosif, “stăpânul” sărbătoritului. A urmat o seară inefabilă, în care dialogul ierarhului cu feciorii Părintelui (reprezentând deopotrivă ştiinţele socio-umane şi cele reale, exacte), a generat, pe fondul stării de fericire a sărbătoritului, un “simpozion”, un banchet spiritual. Am fost martor şi chiar părtaş la un miracol: în acea seară, de Sf. Dumitru, în casa preotului Dumitru Sandu, a pogorât Dumnezeu pe pământ…
Prin tot ceea ce am dialogat, preotul Dumitru Sandu mi-a “predat” o lecţie fundamentală de viaţă – aceea a smereniei. N-am fost vrednic să mi-o însuşesc pe deplin şi s-o urmez consecvent: gena strămoşească, structura sufletească şi biografia culturală mi-au întreţinut permanent o tensiune dramatică între smerenie şi mândrie. De aceea, din acest colţ de pagină, îmi cer iertare: Să mă iertaţi, Părinte Ite, că n-am putut fi atât de smerit pe cât aţi vrut Sfinţia Voastră. Trufia mea a început chiar cu Dv., Padre: am crezut, la un moment dat, că, socotindu-mă “un fiu duhovnicesc”, mă aşezaţi, în gânduri şi rugăciuni, alături de cei trei feciori ai Dv., prietenii mei din tinereţe…
Gheorghe DEACONU
- S. Dintr-o regretabilă eroare tehnică, „episodul” anterior, dedicat profesorului Mihai Pop, a apărut fără final. Îl transcriem mai jos, apelând la înţelegerea cititorilor:
„(…) Şi poate că ne gândim acum să continuăm să facem şi alte acţiuni, să ieşim, să trecem şi mai departe de Vâlcea, poate să trecem şi mai departe de ţară şi să facem nişte acţiuni care să impună ceea ce se face aici la noi şi ceea ce noi ştim sau credem că ştim, să se impună şi mai departe în lume.”
Profesorul a rămas legat de Vâlcea până la sfârşitul vieţii şi spiritul său tutelar ocroteşte, în continuare, acest spaţiu, cu topos-urile, valorile şi cu oamenii săi. Drept recunoştinţă, vâlcenii au întemeiat Biblioteca de Etnologie, care-i poartă numele, şi au înălţat, la Muzeului Satului Vâlcean, un semn de credinţă şi datină: Troiţa lui Mihai Pop, avînd ca temei o carte deschisă (o paradigmă a învăţăturii sale), cu un mesaj testamentar: „Orice act folcloric este un fapt de cultură şi orice fapt de cultură presupune un schimb, este deci un act de comunicare”.
„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 430, 7 aprilie 2008
