Râmnicul uitat – Obârșia (2)

149 0

Am pomenit mai înainte despre nedumerirea mea în legătură cu motivele sosirii bunicilor în Râmnic, împreună cu un mare număr de aromâni, o invazie, s-ar zice, o parte dintre ei optând pentru meleagurile Vâlcii și n-am găsit altă justificare plauzibilă decât prigoana, pe care autoritățile grecești o exercitau metodic, „în forță”, asupra populațiilor de altă etnie decât a lor, ce refuzau să se alinieze politicii de deznaționalizare și să renunțe la datinile și obiceiurile și graiul și portul, moștenite din bătrâni, trăind în mici enclave risipite pe dealuri și la munte si ocupându-se îndeobște cu păstoritul și negoțul cu produse din propriile lor gospodării rurale, fapt ce-i determina, în răstimpuri, să „coboare” la oraș și să se amestece cu lume pestriță a mahalalelor, unde își vindeau, cu șiretenie și pricepere agoniseala.

Dealtminteri, numele autentic al bunicului – Cota al lui Gheorghe din Plai – care mi-a fascinat copilăria și continuă și astăzi să mă tulbure, confirmă originea munteană a imigrantului, silit (probabil din considerente de „integrare socială”), odată cu descinderea în Țară, să-și schimbe numele în Constantin Georgescu (nenea Costache, cum îi spuneau amicii și partenerii de afaceri), păstrându-și, în realitate, patronimicul (sosise în Râmnic, în epoca în care bărbații, la început doar orășenii, apoi și oamenii cu stare de la sate obișnuiau să adauge un escu numelui patern), dar și prenumele „tradus”, din graiul sud-dunărean în cel din Principate.

Bunicul trebuie să fi avut vreo zece ani pe vremea când a poposit în Râmnic, însoțit de Dumitrache, fratele mai mic, cu care a împărțit un timp blestemul și neliniștile sărăciei, trudind de dimineața până seara ca băiat de prăvălie, în magazinele obscure, aliniate unul lângă altul, prin preajma pieței, dormind pe apucate, supunându-se rigorilor impuse de condiția socială umilă, învățând cu hărnicie și istețime graiul colorat al ‚pământenilor”, pe care ajunsese să-l stăpânească fără greșeală, ca un adevărat oltean ce devenise și, refuzându-și până și cele mai nevimovate tentații ale vârstei, puține, ce e drept, într-un oraș bătrân, bigot și obosit de o istorie apăsătoare, cu vechi biserici la tot pasul, fără localuri de perdiție, fără taverne ademenitoare, dar cu grădini întinse, ocrotite de vecinătatea copleșitoare a Capelei și case albe, proaspăt zugrăvite, cu pridvor deschis și câini în curte și glastre cu mușcate la ferestre.

În acest decor idilic, compus de mine după fotografii și documente și corespondență privată din epocă (la care admirai în primul rând caligrafia grațioasă a tinerelor trecute prin pensioanele străine), atâtea câte s-au păstrat de-a lungul vremurilor, bunicul a făcut avere, așa încât pe la sfârșitul secolului devenise om chivernisit, cu două perechi de case în centrul urbei, un magazin de lux (parter-etaj) pe calea lui Traian cu firma „La băieții veseli” (fiindcă se asociase cu „Nenea Dumitrache”), local zidit pe colțul cu Știrbei Vodă, unde se află astăziun bloc lipsit de stil și personalitate, ce adăpostește un resturant standardizat, cu firmă de import americană, avea moșie întinsă la Troian (livezi și vie), trăsură „cu doi cai” și vizitiu cu care, își amintea cu nostalgie mama, făceau excursii și sindrofii „în aer liber” sau se plimbau dumincile afară din oraș, la Cetățuie, avea covoare scumpe, mobilă și îmbrăcăminte „de comandă”; în sfârșit „se ajunsese”, ca un veritabil self made man din perioada de formare a tânărului stat yankeu.

Asistența medicală (scurtă istorie)

În epoca aceasta de belșug și bunăstare, bunicul, trecut acum de 40 de ani, s-a hotărât, probabil, îndemnat și de prieteni, să renuțe la becherlâc și, în urma unor „pertractări” de care nu am luat niciodată cunoștință, a ales dintre mecedonencele „în floare” pe Paraschiva Sina, sosită cu mama ei în Râmnic, mai tânără cu trei decenii decât el, săracă, dar fumoasă, căsătorie ciudată, dacă ținem seama de diferența aperciabilă de vârstă (o generație!) dar firească în anii de sfârșit de secol, când treburile matrimoniale se aranjau după tranzacții (adeseori jenante) între familii și nu în discoteci sau parcuri publice sau la petreceri. Astfel, bunica s-a trezit la o vîrstă fragedă stăpână în locuința de pe strada Carol, luând frâiele gospodăriei în mână și conducând cu autoritate o casă plină în scurtă vreme de copii și doici și o puzderie de servitorime, devenind din domnișoară nubilă o doamnă.

„Coana Vița”, severă, hanică, iubită în lumea bună a orașului, nu numai pentru frumusețea ei, dar și pentru discreția și istețimea prematură cu care întreținea relațiile sociale ale soțului, organiza agape „protocolare”, primea vizitatori din Capitală – industriași sau negustori, participa la acțiuni de binefacere sau media neînțelegerile ivite în mica, dar neliniștita comunitate aromână. Această căsnicie, ce ar fi putut produce la început nedumeriri și zâmbete malițioase, a devenit, în scurtă vreme, o realitate prozaică, un fapt ca atâtea altele, intrate în habitudinile, monotonia și plictisul vieții de provincie, mai ales după sosirea pe lumea a copiilor care au invadat realment, an după an, imobilul din strada Carol, transformându-l într-o mignonă grădiniță gălăgioasă, infernală, cu doici, educatori, profesori, alăturându-se rândașilor care trebăluiau din zi și până în noapte, ca să astâmpere cu vorba bună sau bătaia pe năbădăioșii și zburdalnicii urmași ai stirpei sosite din Clisura Românească.

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Articole asemănătoare

Râmnicul uitat: Primăria

Postat de - 20 octombrie, 2020 0
FacebookTwitterÎn plimbarea noastră printre amintiri pașii ne poartă în parcul “Mircea cel Bătrân” sau Parcul Primăriei, cum îi spuneau bunicii.…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *