Social-democratul Eugen Neață crede că românii vor rezista nenorocirilor abătute peste ei, cu speranță

102 0

Iată, a venit și rândul social-democraților să se opună. Și să critice. Eugen Neață se opune constant actualei coaliții aflată la guvernare, lucru evidențiat și în ultiul său punct de vedere despre ce se întâmplă, despre pericolul de a claca, în care se află toți cei nemulțumiți de ceea ce consideră a fi derapaje.

Speranța, singura dintre toate

Cred că toată lumea a cam obosit. Se simte în aer un fel de apăsare grea și foarte puțină speranță. Poate că așa trebuie să fie înaintea celei mai importante sărbători a creștinătății. De Paște ne vom recăpăta speranța, pentru că nimic nu se sfârșește și Învierea este dovada faptului că după orice final urmează din nou viața, cu bunele și cu relele ei, atât de frumoasă și atât de interesantă, altfel. Speranța că lucrurile pot merge mai bine ne menține bucuria de a trăi și de a ne bucura de viață.

Spun toate acestea acum, când în România totul pare scăpat de sub orice control. Coronavirusul își bate joc de laudele victorioase ale guvernului care se vedea învingător și campion până mai ieri, în lupta cu pandemia. Mai înțelept decât orice învățat, poporul a decretat că nu trebuie să zici hop până nu sari șanțul. Pentru că așa ajungi să vorbești din băltoacă și nu te mai ascultă nimeni.

Apoi este toată această serie de întâmplări tragice care par fără sfârșit. Ard oamenii prin spitale. Pacienții sunt scoși noaptea pe străzi într-o acțiune de evacuare fără precedent. Criminalii omoară ostatici sub atenta supraveghere a instituțiilor de forță. Și iarăși mor oameni carbonizați pe paturile din spitale. Mai nou, trei femei și-au găsit sfârșitul fără nicio vină, într-un spital de campanie din mijlocul capitalei.

E normal ca oamenii să obosească urmărind o serie atât de lungă de tragedii. Și să rămână fără speranță. O nepricepere profesională care ucide zi de zi pare să fi pus stăpânire pe țară. Nimeni nu se mai pricepe la nimic. Un tehnician refuză să intre în spitalul de campanie pentru a reporni oxigenul care poate salva viețile care se sting la doi pași de el. Un ministru se ține cu dinții de scaun tot la doi pași de oamenii care mor în spitalele sau care sunt trimiși acasă ca niște bagaje uitate în gară.

 Un prim-ministru face apel la onoare fără a se vedea și pe sine, aflat la cârma țării unde se întâmplă toate aceste grozăvii. Și, moț, prin funcție și doar atât, cineva care a fost angajat de popor tocmai pentru a reda speranța și logica lucrurilor atunci când toate o iau razna, cum vedem acum. Omul care tace!

Lumea a cam obosit pe bună dreptate. Prea mult este prea mult. Degeaba este degeaba. Prea multă incompetență și prea multă indolență. Nepăsare și nepricepere. Orice speranță este prea mult pentru asemenea comportament guvernamental.

Cineva mi-a spus că i se face teamă să mai spere și la lucruri elementare pentru a nu le vedea degradându-se imediat, cum ar fi accesul la apă, la aer și la lumina soarelui.

Eu cred că trebuie să ne păstrăm curajul cu care am ajuns până aici în această lume și în această viață. Am înfrânt tot felul de greutăți în istoria noastră personală și în istoria noastră națională. Vom trece și peste toate cele care ne obosesc acum. Cu multă răbdare și fără frică!

C.R.

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *