Când, parcă prin 1992, m-a oprit pe stradă doamna Cîțu, nu înțelegeam prea bine cum gândește Timpul. Și nici care puteau fi efectele lui asupra oamenilor și banilor. Am mers împreună, de la Primărie până în centru, unde era – pe atunci – ziarul Curierul. Știam că lucase cu mama mea, așa că i-am acordat atenția cuvenită, am vorbit multe, dar mărunte.
În fața clădrii, însă, doamna Cîțu a îndrăznit să mă roage ceva.
Vorbisem, desigur, despre fiul său, dar și despre America, despre universități și despre șanse. Pentru că tocmai mă întosesem din Elveția, unde făcusem un stagiu la un ziar, am încurajat-o să meargă pe calea studiilor în străinătate, decizie care, aveam să aflu, fusese deja luată.
Totuși, doamna Cîțu m-a rugat să-l luăm la ziar pe fiul ei, ca să capete puțină experiență, spunea dânsa, dar să și publice ceva. Sigur, doamnă, i-am răspuns, chiar avem nevoie de articole economice. Aveam mașini de scris, pe vremea aceea, le primisem donație de la Bernadette Richard, care era în Râmnic, în cadrul Operation Villages Roumaines.
L-am așezat pe tânărul Florin Cîțu la o mașină de scris și i-am spus să scrie ce vrea el, dar, mai ales, despre cum ar trebui să fie o economie, după ieșirea din comunism, cu care aveam noi, ca redacție, ceva de împărțit, pe vremea aceea. Iar Florin, care era un puștan, a scris.
Articolele lui au fost publicate, iar eu imi aduc aminte că mi s-au părut puțin ciudate, pentru că el nu vorbea despre realitatea economică din care tocmai ieșisem, ci despre ceva care urma să fie. Promit să le caut și să le republic, ar fi foarte interesante, astăzi.
L-am tratat ca pe orice redactor, dar am avut grijă de ceea ce mă rugase mama lui, Dumnezeu să o odihnească! Îmi amintesc și faptul că, la plecare, i-am pus articolele din ziar într-un dosar, mă gândeam că îi vor folosi, în America și l-am spus să aibă curaj să le arate, americanii vor fi impresionați.
Cam asta a fost, după puțin timp, băiatul doamnei Cîțu a plecat la școală. Ca om care am fost ani buni rezident în America, am să revin, să spulber supozițiile monstruase, cum ar fi recrutarea fiului doamnei Cîțu de CIA și alte prostii, care circulă în spațiul public. America este un sistem funcțional, unde cei deștepți se descurcă, în orice situație. Asta ca să se știe cine l-a făcut pe Florin Cîțu, premier, mama lui, ambiția dânsei și dragostea ei.
Am auzit de el când eram la Paris, la ICR , când îl contra pe Mugur Isărescu și am fost mândru de rebeliunea lui față de un monstru sacru, aș fi făcut la fel, dacă aveam argumente economice. Am fost mândru de el.
Pe doamna Cîțu am revăzut-o la Râmnic și am felicitat-o, pentru că a avut puterea să se lupte pentru fiul său, cu ardoare, vânzând tot ce avea, moșteniri, case. A crezut cu tărie în steaua fiului său și a riscat tot.
Astăzi, zi tristă, sunt totuși bucuros că femeia asta răzbătătoare a trăit să se bucure de reușita fiului său. În ultimele săptămâni am căutat să-i aflu numărul de telefon, ca să-i transmit salutări de la mama mea, care tocmai a trecut printr-un AVC. L-am făcut rost pe al premierului, dar nu pe al mamei sale. Era sortit să nu reușesc, doamna Cîțu era foarte bolnavă.
A fost o femeie puternică, care și-a iubit enorm băieții. Dumnezeu să o aibă în paza Lui!
P: S: Un gând pios pentru cei din comunitatea Curierului, care nu mai sunt.
Curierul… nu au fost doar fondatorii lui, ci, toți bărbații deștepți și toate femeile inteligente, care au lucrat, la ziar.
Îi salut pe toți aceia care au născut și susținut cea mai frumoasă idee de după Revoluție, din Vâlcea, pe toți oamenii ziarului Curierul, care trăiesc astăzi pe toate merdianele lumii, din Ungaria, Germania, Suedia, până în America, Australia și Hong Kong. Am ajuns și eu, care eram cel mai tânăr dintre fondatori, să rostesc, cu sfială, un truism: viața noastă e atât de scurtă!
Îi îmbrățișez pe toți, inclusiv, pe Florin Cîțu, astăzi premierul României, căruia îi transmit, din suflet, condoleanțe!
Silviu Popescu
