PE CÂND DUMNEZEU….

Plimbare cu surprize!

Pe când Dumnezeu, într-un moment de frământări interioare, se plimba prin lumea ce El însuşi o crease cu milioane de ani în urmă, s-a trezit, spre surprinderea sa, căci până şi Ăl de Sus poate avea momentele sale de slăbiciune, în faţa unor evenimente pe care nici El, cu puterea sa, nu le prevăzuse atunci când, din plictiseală, din lut îl făcuse pe Adam şi pe Eva dintr-o coastă a primului om.
În multi milenara sa existenţă Dumnezeu nu avusese parte de emoţii, nici măcar când Eva i-a mâncat mărul preferat, nici când locuitorii Sodomei şi Gomorii îşi întorseseră spatele de la El şi-l lăsaseră benevoli la îndemâna amicilor, spatele nu pe Domnul, nici măcar când Hitler făcuse pace cu bolşevicii lui Stalin sau când, la putere în România, venise un cismar incult şi ateu. De data asta însă, Dumnezeu avu parte de o premieră anatomic-emoţională! Curată minune chiar şi pentru cel atotputernic!
Dar să vedem ce s-a întâmplat…
La început Domnul nu-şi mai recunoscu propria-i operă. Nu tu cetăţi, nu tu care cu boi sau măgari, nu tu oameni aproape goi, nu tu păduri înalte şi bogate în verdeaţă, nu tu ape cristaline sau cer curat… în schimb, peste tot se înălţau un fel de turnuri babel, care mai de care mai înalt şi ciudat. Apoi tot felul de ciudăţenii care scoteau fum şi zgomote şi se deplasau cu viteză pe nişte benzi cenuşii. Şi încă multe altele pe care nici măcar El nu le mai recunoştea…
Şi totuşi îşi continuă vizita pe Pământ. Şi acum avu parte de ceva nou pentru El. Şi anume … emoţia! Emoţia în toate formele ei. Ajuns în Australia şi vâzând focul iadului ce pârjolea această parte a lumii, Dumnezeu, pentru prima dată în viaţa lui multimilenară, se-ntristă! Ajuns în Siria şi dând de refugiaţi, de bombardamente şi morţi, Dumnezeu simţi ceva la ochi. Era o picătură de apă sărată… o lacrimă curgea în premieră pe barba stufoasă a Patriarhului Universului!
Şi astfel, pe Domnul, în timp ce cutreiera lumea îl încercară tot felul de sentimente indedite. Ceea ce i-a pus capac a fost scurtul popas într-o ţară carpato-danubiano-pontică. Venise aici fiindcă Arhanghelul Gabriel îl informase că şi el aflase, de la informatorii săi terrani, că pe acolo, în ţara aia ca o frunză veştedă, ar fi chiar… Grădina Maicii Domnului! Şi aşa, curios, Dumnezeu ce crease un singur parc naţional, Edenul, a vrut să-l compare cu acea grădină danubiano-carpatică! Însă, după primii paşi prin ţară, lui Dumnezeu i s-au roşit ochii. Apoi după alţi paşi, îi tremurau mâinile şi picioarele ca, după nici-o oră de mers, pe însuşi Dumnezeu să-l podinească lacrimile. Şi nu orice lacrimi ci un potop ce provocă inuindaţii în India şi Veneţia! Şi plângea în hohote Ăl de Sus şi se întreba retoric, uitându-se într-o oglindă: Doamne, chiar Tu ai făcut aşa ceva? Şi lacrimile curgeau gârlă!
La sfatul lui Gabriel şi a făcătorului de ploi, Ilie, Dumnezeu plecă trist şi supărat acasă la el, undeva departe, undeva să nu mai vadă acea mică ţară carpato-danubiano-pontică! Pentru Dumnezeu, fostele Sodoma şi Gomora nu mai erau decât o glumă proastă pe lângă România!

Chemarea la ordine!

După câteva zile cereşti, Dumnezeu, mai liniştit, îl trimise pe Arhanghelul Gabriel să-i-l aducă în faţa Sa pe fostul înger preferat, pe Lucifer, îngerul negru ce-şi luase, mai nou, alte nume precum Belzebut sau Satana!
Convins greu de Gabriel, până la urmă Satana veni totuşi în faţa fostului său şef ierarhic. Nu se înclină dar pe undeva, în sinea sa, Diavolul tremura. De, stătea în faţa marelui şef ce-l detronase cândva şi-l alungase de la masa bunătăţilor!
Ăl de Sus îl privi aspru, de sus şi-l întrebă ameninţător:
– Ce mi-ai făcut, Satano?
Lucifer, nedumerit, îi răspunse un pic sfidător:
– Iar eşti nemulţumit? După ce m-ai aruncat jos de tot, şi ai dat vina pe toate relele din lume pe mine, tu, în măreţia ta, neasumându-ţi nimic, acum iar să-mi pui pe cap vreo belea pământească?
Dumnezeu se ridică în picioare şi strigă:
– Ce-ai căutat, nenorocitule, şi în prima ţară creştinată, în… în… în Grădina Maicii Domnului? Ai distru-o şi p-aia, Satană ce eşti!
– Doamne, îmi pare rău, dar lucrurile nu stau de loc aşa. Şefule, io nu aveam de gând să fac nimic satanicesc prin România, dar, spre surprinderea mea, am aflat că era o ţară plină de… draci! Şi mi-am zis că chiar Tu mi-ai făcut un cadou pe măsura mea. Doamne, dracii erau acolo înainte de-a-mi face eu apariţia. Eu doar am mai ferchezuit ici pe colo, dar dracul era deja în ei! Nu am nici-o vină, îţi jur pe ce am mai sfânt, pardon, pe ce-am mai diavolesc lucru, pe coarnele mele!
Dumnezeu, descumpănit, îl privi cu ochii înroşiţi de plâns şi reveni:
– Şi, atunci, cum îţi explici Iadul de acolo?
– Şefule – răspunse mieros Diavolul încolăcindu-şi coada – şefule, păi ăia de acolo, românii, deşi se declară creştini ortocşi, nu au nici-un Dumnezeu! Mint, fură, sunt adulteri, invidioşi şi săpători…
– Săpători?
– Da, adică toată ziua sapă groapa unul altuia. Uite, doar recent, robul tău Dragnea l-a săpat pe robul tău Ponta. La rândul său pe Dragnea l-a săpat Tudose şi apoi DNA-ul. Apoi cuvioasa Veorica, cea care a vrut să se mute cu casă cu tot la Ierusalim, l-a săpat pe Klaus, dar a săpat prost şi a căzut ea în groapă. Şi nu a mai ieşit. Şi ca să nu te plictisesc, uite, alt rob de-al Tău, dreptcredinciosul Barna s-a dovedit a fi drept furăciosul de bani europeni. Vezi, Doamne, ăştia sunt oamenii pe care acu îi plângi cu lacrimi de crocpodil!
– Dar, totuşi chiar cei 23 de milioane sunt aşa? – întrebă nedumerit Celestul.
– Ei vezi că nu eşti bine informat, Doamne? Ce fac îngerii ăia ai Tăi din servicile speciale, aud? Ce minciuni scornesc ei ca să-şi justifice arginţii pe care le dai lor? Păi, Doamne, românaşii nu mai sunt atâţia. Vreo cinci milioane au plecat în bejenie lăsând dracului, scuze şefule, mi-a scăpat, lăsând pustie aşa-zisa Grădină a Maicii Domnului! Iar restul, Dumnezeu cu mila!
– Dar cum de s-a întâmplat aşa ceva, căci văd mii şi mii de biserici, zeci de mii de popi, lucru drag Mie…
Un hohot de râs izbucni din gura marea aflşată sub coarnele Satanei. Un râs ce nu se mai oprea…
– Păi, Şefule, trebuie să remarc şi chiar să-ţi spun de la obraz că… eşti depăşit! Păi, Doamne, ălea pe care le crezi biserici sunt de fapt magazine!
– Cum, magazine?
– Simplu. E adevărat, în ele se mai fac şi slujbe, se mai roagă câteva babe şi analfabeţi, dar în marea parte acolo se face comerţ. Se vând de toate, de la lumânări la tămâie, de la iconiţe la cruciuliţe, de la aşa-zise cărţi sfinte la miile de memorii ale unuia Boca, se vând şi se iartă păcate pe bani, se vând locuri de veci cu oase cu tot, se vând până şi oase de sfinţi. Apropo Doamne, ştiai că dacă aduni de pe întregul Pământ toate moaştele lui Ioan Botezătorul, faci din ele un batalion de Ioni? Asta da minune, Şefule!
Dumnezeu se luă cu mâna de cap şi-şi smulse câţiva peri albi. Şi totuşi insistă:
– Eşti sigur, Diavole, că nu ţi-ai băgat tu, de loc, coada?
– Doamne, nici nu era nevoie. Să-ţi explic – continuă uşor ironc Belzebut zis şi Satana, zis şi Dracu’ – uite, în primul rând românii când îşi vorbesc între ei mă cheamă întruna. Ba zic, – ce faci dracului tu? Sau – la dracului cu asta, ba chiar se invită reciproc la mine, gen – Ia mai dute dracului?
În al doilea rând pe primul loc la români este banul şi chiar ei îl descriu ca fiind… ochiul dracului, adică al meu, nu alt tău, Doamne! Apoi la ei, mai ales când intrii în baruri sau cârciumi zici că eşti în iad! Fum, băuturi, femei, strigăte, înjurături, bătăi… ce mai, ca la mine acasă!
Şi, cireaşa de pe tort, uite Şefule, toţi ăia ce-şi zic aleşii neamului şi conduc ţărişoara aia amărâtă nu au nici-un Dumnezeu! Păi e vina mea că în lipsa Ta, tronez eu? Senatori, deputaţi, primari, consilieri etc. toţi fură într-o veselie demnă de o cauză mai bună. Şi recunosc chiar că fură şi mai şi mint. Atunci când, rareori trebuie să recunosc, mai sunt prinşi şi judecaţi, repet, rareori, în faţa judecătorului dau vinba exclusiv pe mine. Să-i vezi cum declară plângând că ei nu au nici-o vină şi că doar… dracu’ i-a pus! Păi ăştia sunt oameni, sunt ei creştini? Şi eu ce vină am dacă ei mă pomenesc şi se închină mereu la mine?
Într-un moment de rătăcire, Dumnezeu îl întrebă neputincios pe Diavol:
– Dragul meu, Lucifer, se mai poate face ceva cu România, cu românii? Şi atunci, spre uimirea tuturor îngerilor şi sfinţilor prezenţi, însuşi Satana, văzându-l pe Domnul copleşit, izbucni într-un unic şi grotesc plâns sfâşietor. Şi a fost prima dată de la izgonirea din Rai când Dumnezeu şi Satana au fost de acord cu ceva. Să plângă împreună soarta Grădinii Maicii Domnului!

De ce au plâns la comun Ăl de Sus şi Diavolul!

Şi cum să nu o plângă cei doi foşti amici. Cum să nu bocească văzând că în ultimii ani în România s-au petrecut numai fapte inexplicabile atât pentru Celest cât şi pentru denigratorul său, Belzebut?!!!
Cum să-ţi explici faptul că un ateu declarat ajunge preşedintele ţării şi apoi face mătănii prin biserici şi stă la masă cu preaîntunecaţii patriarhi ortodocşi? Doar nea Ilici Iliescu mai poate explica o aşa dandana biblică….
Cum să-ţi explici că preoţii pe lângă slujbe religioase mai fac şi propagandă electorală, culmea, pentru un partid de stânga, deci cam ateu, fără de Dumnezeu, iar Marele Şef în tunică neagră, a se citi patriarh, mai şi decorează un mare infractor recte Liviu Dragnea sau pe o agramată aflată temporar în fruntea Guvernului, recte Vasilica Veorica?
Cum îţi explici faptul că politicienii postdecembrişti au închis peste 2000 de şcoli şi zeci de spitale construind în schimb mii de biserici feudale culminând cu groteasca Piramidă a Spolierii Neamului botezată caraghios drept Catedrala Mântuirii Neamului. O piramidă faraonică făcută cu miliarde în timp ce ţara se afla în plină recesiune economică?
Cum să nu plângă atât Dumnezeu cât şi Satana, văzând că niscaiva oameni, români de origine, au distrus o ţară făcând lucruri pe care nici Domnul, nici Dracul nu le mai poate desface?
Cum să nu plângă când văd că d-alde politicienbi fură şi scapă, accidentează mortal oameni şi nu sunt acuzaţi, schimbă nevestele cu amantele ca pe nişte ciorapi, dar totuşi sunt consideraţi buni creştini?
Cum să nu se alieze Dracul cu Celestul văzând că undeva, într-o ţară carpato-dunăreano-pontică, nimic nu nici ca în Rai nici ca-n Iad şi că o putere ce-i depăşeşte pe cei doi duşmani ancestrali, face ce vrea dintr-o şară şi un popor?
Cum să nu plângă Dumnezeu? Amin!

George Hodorogea