Nicolae Paulescu

49 0

Nicolae Paulescu (8 noiembrie 1869, Bucureşti – 19 iulie 1931, Bucureşti) a făcut o descoperire epocală – insulina, care a salvat viaţa a milioane de oameni.
Lumea ştiinţifică medicală românească şi o mare parte din cea internaţională, îl consideră pe Paulescu ca savantul care a avut contribuţia majoră în descoperirea insulinei, prin izolarea hormonului pancreatic şi demonstrarea efectelor unice ale acestuia, deschizând astfel drumul spre fabricarea insulinei ca medicament pentru tratamentul uneia din cele mai temute boli: diabetul zaharat.

Diabetul zaharat este o boală cronică extrem de complexă ce implică alterări ale metabolismului glucidic, lipidic, proteic, caracterizat prin hiperglicemie cronică, datorată deficitului de secreţie a insulinei şi/sau a deficienţei de acţiune periferică a acesteia. Este o boală frecventă, ce se asociază cu complicaţii cronice renale, oculare, nervoase, cardio-vasculare, reducând astfel calitatea vieţii şi speranţa de viaţă. Există în principal două tipuri de diabet: cel de tip 1, caracterizat prin insuficienţa absolută de insulină şi care apare mai frecvent la copii şi tineri şi cel de tip 2, în care reducerea secreţiei de insulină se asociază cu deficienţe de acţiune periferică a acesteia. Pentru diabetul zaharat tip 1 insulina este singurul tratament care asigură supravieţuirea. Pe plan mondial există peste 5,3 milioane de persoane cu diabet zaharat tip 1. În cazul diabetului zaharat tip 2, insulina asigură controlul metabolic optim, fiind necesară atunci când prin dietă, activitate fizică şi terapie orală nu se pot obţine obiectivele terapeutice. Insulina a salvat şi va salva milioane de vieţi, de aceea descoperirea insulinei este una din cele mai importante descoperiri din istoria omenirii, iar Nicolae Paulescu unul din cei mai mari savanţi.

Nicolae Paulescu poate fi considerat exemplu de rigurozitate, corectitudine, pasiune şi dăruire în activitatea profesională şi de cercetare ştiinţifică. Prima etapă a studiilor şi activităţii sale de cercetare se desfăşoară la Paris, începând cu anul 1888, când intră la Facultatea de Medicină. În perioada 1891-1897 lucrează, iniţial ca extern, apoi ca intern, la Spitalul Hôtel Dieu, condus de Profesorul Etienne Lancereaux, preşedinte al Academiei de Medicină din Paris şi recunoscut pentru cercetările sale inovatoare în domeniul diabetului zaharat. În perioada 1894-1897, îl urmează pe mentorul său şi lucrează ca medic secundar la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours (1897-1900). Studiile sale s-au concretizat în trei doctorate. Primul titlul de Doctor în Medicină şi Chirurgie a fost obţinut în 1897, cu teza „Recherches sur la structure de la rate” („Cercetări asupra structurii splinei”). Cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală pe care le-a urmat la Facultatea de Ştiinţe din Paris, în perioada 1897-1898, s-au finalizat în 1899 cu titlul de Doctor în Ştiinţe pentru lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului” şi „Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală”. În 1898 desfăşoară importante cercetări, alături de reputatul fiziologist Albert Dastre, “în scopul de a izola produsul activ al secretiei interne a pancreasului”. În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris ce de al treilea doctorat cu dizertaţia „Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante” („Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii”).
Împreună cu profesorul Lancereaux, Paulescu redactează şi publică în patru volume „Tratatul de Medicină” („Traité de Médecine”). Domeniile de cercetare ştiinţifică sunt fiziologia medicală, metabolismul glicogenului, rolul pancreasului în asimilarea nutritivă, coagularea sângelui hepatic, anevrismele, mecanismul morţii subite, fiziologia hipofizei şi epifizei, structura splinei. Are o activitate publicistică bogată, publică în Editura Vigot din Paris cele trei volume ale Tratatului de Fiziologie (“Traité de Physiologie médicale”), i s-au decernat numeroase titluri sau distinctii academice si universitare, i s-a propus postul de profesor şi medic la Universitatea Fribourg. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei, care a fost preluată în chirurgia umană de H. Cushing.
În 1900, se reîntoarce la Bucureşti, unde este numit Profesor la Catedra de Fiziologie pe care o înfiinţează la Facultatea de Medicină, catedră pe care o conduce 30 ani, îndrumând 30 generaţii de medici şi Director al Clinicii de Medicină Internă de la spitalul St. Vincent de Paul.
Activitatea de cercetare din domeniul diabetului zaharat începe în 1899, sub influenţa lui E. Lancereaux, când apare şi prima publicaţie referitoare la activitatea experimentală de izolare a hormonului antidiabetic pancreatic. Continuă în 1911 cu studierea metabolismului glucidic şi a patogeniei diabetului zaharat şi a relaţiei cauzale între secreţia endocrină pancreatică şi funcţia glicogenică hepatică, de asemenea cu publicaţii referitoare la cercetări experimentale de pancreatectomie şi lobectomie hepatică. În 1916 pune la punct tehnica de izolare a extractului pancreatic, pe care l-a denumit “Pancreină” şi de asemenea tratamentul aplicat la câini cu diabet indus chirugical. Perioada primului război mondial a fost lipsită de o activitate de cercetare constantă, aceasta a fost reluată în 1921 când evidenţiază efectele anticetogenice ale „pancreinei” (insulina) şi demonstrează specificitatea acţiunii „pancreinei”. Aceste rezultate sunt pentru prima dată prezentate prin 4 comunicări la Societatea de Biologie, Paris şi publicate în revista “Compte Rendu des Seances de la Societe de Biologie” în 27 iulie 1921. La 31 August 1921 Paulescu publică la Liege, în revista „Archives Internationales de Physiologie”, vol. XVII, articolul intitulat “ Recherches sur la rôle du pancréas dans l‘assimilation nutritive”. Lucrarea conţine cele 12 experimente ce demonstrează clar acţiunea complexă a pancreinei (insulinei): reducerea glicemiei şi glicozuriei şi reducerea ureei sanguine şi urinare. În 10 aprilie 1022 Ministerul Industriilor şi Comerţului din România îi acordă lui Paulescu, Brevetul de invenţie „Pancreina si procedura fabricatiei sale”. Printre altele, în brevet se precizează: „Dau acest nume substanţei active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanţă are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei…” şi „Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital […] Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.
Din nefericire, o conjunctură nedreaptă şi nefavorabilă pentru Paulescu face ca alt grup de cercetători să fie recunoscuţi pentru descoperirea insulinei şi răsplătiţi cu Premiul Nobel în 1923.
În 1969 Comitetul Nobel recunoaste meritele si prioritatea lui N. C. Paulescu în descoperirea insulinei şi tratamentului antidiabetic. În 1990, Nicolae C. Paulescu este numit membru post mortem al Academiei Române.

(Sursa: Mari valori românești)
Corina Enache

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *