Emil Monția,un destin sub semnul notelor muzicale și al științelor juridice

108 0

Viața ca o simfonie

Arădean get-beget, Emil își dă întâlnire cu viața pe 6 ianuarie 1882, în casa preotului Florin Monția din Șicula. Începe viața de elev în localitatea natală, apoi poposește doi ani la Gimnaziul regesc din Arad, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Timișoara.  În orașul de pe Bega, tânărul se apropie de tainele muzicii clasice și urmează lecții particulare de pian și vioară. În 1899, obține bacalaureatul și contrar așteptărilor, nu se înscrie la cursurile vreunui conservator, ci este călăuzit pe calea științelor juridice de către tatăl său. Primii trei ani de studii, se consumă la Academia Regală de Drept din Oradea, apoi se transferă la Universitatea Ferencz József din Cluj. Rezultatele excelente la învățătură, dublate de seriozitate și perseverență, îl fac beneficiarul unui burse de studiu acordate de Fundația “Emanoil Gojdu”. Cu toate că se pregătea pentru cariera de avocat, muzica a rămas o prezență discretă în viața sa. Pe când era încă student, tânărul pune bazele unei orchestre de cameră, pe care o va coordona cu mare atenție. Între 1903-1904, este nevoit să-și împlinească stagiul militar la Viena, prilej cu care aprofundează pasiunea pentru muzică. 

Zgomotul asurzitor al războiului

Revenit în țară, Emil se pune cu burta pe carte, și își ia doctoratul în data de 11 noiembrie 1905. Ucenicia de avocat o face la Arad, iar odată cu obținerea dreptului de liberă practică deschide propriul birou la Șira. A profesat fără probleme până la declanșarea primei conflagrații mondiale, când a fost înrolat și trimis pe frontul de est, în prima linie. Trece prin Galiția, ajunge în Rusia, apoi cade prizonier în lagărul de la Darnița. Ulterior, poposește pe teritoriu ucrainean, studiază muzica rusească, începe lucrul la opera de inspirație folclorică “Ileana”, și cântă în orchestra Operei din Kiev. Din primăvara lui 1918, este înrolat în Corpul de Voluntari ardeleni și bucovineni, și revine acasă în toamna aceluiași an. Devotamentul cu care a slujit până la declanșarea războiului, cât și efortul depus pentru constituirea Corpurilor de Voluntari, îi asigură un loc de frunte în Marele Sfat Național. După organizarea Consiliului Dirigent, avocatul Emil Monția este numit șef de secție în cadrul Resortului de organizare, aflat sub conducerea dr. Ioan Suciu.

O amiciție care rodește lucruri frumoase

După înfăptuirea Marii Uniri, a practicat avocatura cu mici întreruperi. Între 1919-1927, Emil Monția se mută la București, unde va ocupa funcția de consilier special pentru Transilvania și Banat în cadrul Ministerului Agriculturii, intrând tot odată în cercurile marilor muzicieni români. Devine prieten cu George Enescu alături de care va înființa Uniunea Compozitorilor din România, și pune umărul la fondarea Operei din București, Cluj și Timișoara. Reîntors la Șira, reia activitatea juridică, iar când nu pledează, compune și culege folclor. Opera artistului Emil Monția cuprinde o arie bogată de genuri, începând cu doine, colinde, cântece populare, ajungând până la romanțe, suite, lucrări de operă și balet. Pe la 1931, în virtutea camaraderiei cu George Enescu, care aniversa împlinirea vârstei de 50 de ani, Emil îi dedică o colecție de “121 doine și cântece populare românești aranjate pentru voce și pian”. Alte compoziții pentru pian solo compuse între 1900-1920 sunt: Suită de cântece, 15 piese pentru pian; Doina vadului, suită de doine și cântece românești pentru pian; Doina Mureșului pentru pian; Suită de dansuri românești, pentru pian solo; Colinde pentru pian nr. 1 – 44; etc.

Bucuriile prilejuite de artă și avocatură erau întregite de fiul său, Emil Monția jr, care după modelul patern s-a dedicat științelor juridice. În 1943, junele este înrolat și ajunge pe frontul de Răsărit. Acolo, în răsunetul proiectilelor, moartea decide să-și încheie socotelile cu el. Cu inima frântă, seniorul se adâncește și mai mult în muzică, singura bucurie care îi mai rămăsese. Compune operaFata de la Cozia”, pusă în scenă la Opera din Cluj, Timișoara și Arad. În 1949, agață roba în cui și se pensionează. Trece la cer în data de 16 februarie 1965, și își doarme somnul de veci la cimitirul ortodox din Șira. În amintirea sa, începând cu anul 1970, corul de amatori ai Casei de Cultură a Municipiului Arad, îi poartă numele.

(Sursa: Biblioteca Digitala BCU Cluj)

Corina Enache

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *