Leonardo Badea (BNR): Priorități pentru dezvoltarea economică a României în condițiile crizelor suprapuse

„Drumul de urmat pentru dezvoltarea economică a țărilor Central și Est Europene în condițiile actuale de incertitudine ridicată este greu de definit. Este adevărat faptul că actualele crize suprapuse au determinat presiune pe echilibrele macroeconomice și bugetare, la nivel global. Devine evident faptul că nu există doar soluții unice generale la aceste provocări, deși aceste soluții izvorâte din solidaritate la nivel internațional și european au un rol important. Prin urmare, este necesar ca țările emergente să-și analizeze și soluțiile particulare, diferențiate, care se pot aplica la nivel local.

În contextul noilor realități economice și sociale, o astfel de abordare devine tot mai necesară din perspectiva planificării strategice. Identificarea sectoarelor prioritare din punct de vedere al dezvoltării competitive, concentrarea eforturilor asupra acelor opțiuni care au potențialul de a genera cele mai bune rezultate, elaborarea și implementarea unor strategii eficiente și coerente la nivel național trebuie, prin urmare, să răspundă provocărilor ce decurg din necesitatea unei mai bune valorificări a resurselor existente.

Astfel, cazul României poate fi analizat pentru a se identifica principalele priorități care ar trebui avute în vedere pentru dezvoltarea economică a țării noastre în actualul context marcat, din păcate, de suprapunerea mai multor crize de anvergură peste problemele vechi, de natură structurală, care trebuie gestionate cât mai bine pe termen mediu și lung, precum: deficitele duble deja persistente, nivelul crescut al inegalității și, nu în ultimul rând, fundamentele care stau la baza creșterii economice.

În astfel de circumstanțe, în opinia mea, nu este suficientă doar identificarea principalelor direcții la nivel strategic, ci și o prioritizare riguroasă a domeniilor de intervenție, ținând cont nu doar de constrângerile inerente unui astfel de context, ci și de oportunitățile indiscutabile pe care le are țara noastră.

Ca parte a marii familii europene, România poate reprezenta o oportunitate de piață semnificativă și un reper în regiune, dacă luăm în considerare dimensiunea (a 8-a în UE 27) și populația (a 6-a în UE 27), fiind a doua țară ca mărime din Europa Centrală și de Est. Pe lângă statutul de membră a Uniunii Europene, țara noastră beneficiază totodată și de o afiliere semnificativă pe plan internațional, apartenența sa la NATO reprezentând un pilon deosebit de important pentru menținerea securității și a stabilității în regiune, aspect care, după cum putem vedea cu toții, capătă o relevanță crescândă în vremurile pe care le trăim.

Bogată în resurse naturale și zăcăminte minerale (gaze naturale, petrol, sare ș.a.), cu soluri fertile (de exemplu, cernoziomul din sudul și din estul țării, foarte bun pentru cultivarea cerealelor), România reprezintă și principala cale de acces la Marea Neagră, prin Portul Constanța, ca să enumerăm doar câteva avantaje extrem de importante, dacă sunt valorificate corespunzător din perspectiva competitivității.

Dacă încercăm să fim cât mai sintetici în abordare, putem spune că prioritățile economice ar trebui să vizeze două direcții principale de acțiune, respectiv:

1. Diminuarea vulnerabilităților care pot afecta siguranța națională;
2. Dezvoltarea sectoarelor în care România deține avantaje competitive față de alte țări.

1. Priorități pentru diminuarea vulnerabilităților economice care pot afecta siguranța națională

Aceste vulnerabilități care pot afecta siguranța națională în actual context economic și geopolitic se împart, la rândul lor, în trei categorii:

A1. Vulnerabilități care pot afecta siguranța alimentară;

A2. Vulnerabilități care pot afecta siguranța energetică;

A3. Vulnerabilități care pot afecta siguranța cibernetică.

Odată cu declanșarea pandemiei COVID și, ulterior, a războiului din Ucraina, atenuarea acestor vulnerabilități ar trebui să devină priorități la nivel național.

A1. Posibile măsuri pentru asigurarea siguranței alimentare

Schimbările structurale care au loc la nivel global, precum presiunea din ce în ce mai mare asupra resurselor naturale, creșterea populației și, implicit, a cererii de alimente la nivel mondial, sporirea gradului de urbanizare, creșterea prețurilor input-urilor pentru agricultură, sau încălzirea globală ce determină, între altele, o mai mare vulnerabilitate a culturilor la schimbările climatice ce generează fenomene meteorologice extreme, au implicații majore în ceea ce privește agricultura și sunt de natură a spori insecuritatea alimentară.

Toate transformările la care am făcut referire mai sus reprezintă, fără doar și poate, provocări semnificative dar și posibile oportunități, în special în contextul unor discrepanțe semnificative între potențialul agricol al țării noastre și contribuția efectivă a acestui sector la dezvoltarea economiei. În perioada dificilă și complexă pe care o traversăm, trebuie adoptată o poziție strategică față de aceste provocări și oportunități, prin valorificarea la maximum, atât a tendințelor favorabile la nivel european și global, dar și a specificului și a potențialului agriculturii românești.

În condițiile în care cererea pentru produse alimentare este în creștere la nivel global, nu trebuie pierdut din vedere că România are un acces facil la piețele mondiale prin Portul Constanța, iar statutul de țară membră a Uniunii Europene îi conferă atât accesul la piața europeană, cât și la fondurile europene. Aceste avantaje trebuie valorificate inteligent pentru atingerea unui nivel mai ridicat de coerență între agricultură și dezvoltarea economiei.

Deși, așa cum am menționat anterior, potențialul agricol al României este semnificativ, randamentele din agricultură sunt mici, ceea ce evidențiază o utilizare insuficientă a factorilor de producție. De asemenea, industria alimentară este insuficient dezvoltată.

În domeniul agro-alimentar, România este printre principalii producători de cereale și oleaginoase din UE (25 la sută din producția de porumb a UE, 34 la sută la floarea soarelui, 14 la sută la soia), iar aproximativ 50 la sută din producție este vândută la extern. România exportă materie primă (având valoare adăugată redusă) și importă produse alimentare prelucrate (care au valoare adăugată mai ridicată), astfel că țara noastră înregistrează un deficit comercial cu produse alimentare ridicat și în creștere.

O soluție o constituie sprijinirea industriei alimentare astfel încât să se prelucreze în țară, într-o proporție mai mare, produsele agricole care stau la baza bunurilor finite importate de România. Ca în orice alt domeniu, un astfel de demers presupune investiții, implementarea celor mai bune practici, cercetare și inovare, dar și politici publice eficiente. Într-o primă fază, având în vedere constrângerile fiscal-bugetare, sprijinul ar trebui să fie țintit către sub-sectoarele industriei alimentare, a căror dezvoltare poate conferi României avantaje competitive, astfel încât domeniile care beneficiază de sprijin să poată produce rapid valoare adăugată, inclusiv pentru export.

Este foarte important să nu se mai privească spre trecut, încercându-se să se rezolve probleme structurale cu soluții din anii ’80 sau ’90. Trebuie să privim spre viitor! O astfel de abordare conferă, între altele, și avantajul fructificării resurselor financiare europene, care sunt gratuite sau mult mai ieftine decât împrumuturile pe care le angajează statul român. Luând în considerare spațiul fiscal limitat de care dispune România, pentru o redresare durabilă, inclusiv din această perspectivă, este esențială o absorbție cât mai ridicată a fondurilor europene care pot fi accesate prin intermediul Next Generation EU sau al Cadrului Financiar Multianual al Uniunii Europene.

Față de celelalte state membre ale UE, România are una dintre cele mai accentuate diviziuni a terenurilor agricole. Comasarea acestora presupune demersuri complexe și de durată, dacă avem în vedere doar câteva aspecte, precum: multitudinea terenurilor cu suprafețe mici, dificultățile majore privind identificarea sau chiar contactarea unora dintre proprietarii acestora, incertitudinea raporturilor juridice sau a statutului terenurilor din punct de vedere al dreptului de proprietate, rezervele unor proprietari privind asocierea etc. De aceea, este important, de exemplu, să se încurajeze asocierea producătorilor agricoli, care poate facilita accesul acestora la piețe, obținerea de finanțare pentru producție, investițiile în echipamente și utilaje agricole ce pot fi folosite în comun, eficientizarea cheltuielilor sau chiar reducerea costurilor, creșterea capacității de negociere etc.

Dezavantajele semnificative ce decurg din fragmentarea terenurilor agricole din România (de departe, cea mai ridicată din UE) ar putea fi, în parte, atenuate, și prin digitalizarea agriculturii, spațiul de îmbunătățire fiind semnificativ (în sectorul agroalimentar, doar 1 la sută din firme declară că folosesc roboți industriali, la cealaltă extremă situându-se Olanda cu 22 la sută și Suedia cu 31 la sută). În aceeași ordine de idei, se impune și o gestionare corespunzătoare de către producătorii agricoli, cu sprijinul autorităților, a tranziției către sursele de energie cu emisii reduse de dioxid de carbon. Un alt exemplu se referă la suprafața agricolă ecologică din România, care are o pondere semnificativ mai mică decât media UE (2,4 la sută față de 7,5 la sută, anul 2018), fiind astfel loc de creștere a calității produselor alimentare și a valorii adăugate produse în agricultură.

Este, de asemenea, important ca măsurile să nu mai vizeze cu preponderență cantitatea, ci calitatea. Diversitatea și calitatea produselor agricole și alimentare românești ar putea constitui avantaje concurențiale pentru producători, atât la nivel național, dar și european, și ar putea, de asemenea, contribui semnificativ atât la menținerea și îmbunătățirea sănătății populației, dar și la creșterea economiei. De exemplu, este necesară crearea și implementarea de către autorități, prin dialog strâns cu reprezentanții asociațiilor de profil, a unei strategii pentru promovarea produselor alimentare de calitate, inclusiv prin creșterea rolului schemelor de calitate. Certificarea produselor agro-alimentare conform unor scheme de calitate naționale sau chiar europene presupune o serie de potențiale beneficii, precum posibilitatea de a accesa nu doar piața europeană, sau alte piețe externe, ci și fondurile europene, sau oportunitatea de a participa la programe de promovare a calității produselor, derulate la nivel european. În cazul în care produsele industriei autohtone îndeplinesc aceste standarde de calitate, autoritățile ar trebui să promoveze cu precădere respectivele bunuri, putând astfel contribui la o mai bună poziționare a producătorilor români în raport cu ceilalți competitori, la eliminarea multor obstacole pentru a pătrunde pe piețele externe și, implicit, la creșterea schimburilor comerciale în domeniul agro-alimentar. O altă soluție vizează îmbunătățirea legislației privind certificarea și promovarea produselor agroalimentare, dar și bugetarea corespunzătoare a unor astfel de programe. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că avem la dispoziție 9,4 mld euro pentru implementarea strategiei Uniunii Europene ”De la Fermă la Furculiță”, ceea ce ar atenua și vulnerabilitatea legată de lanțurile lungi de producție, cu beneficiu direct și imediat asupra producătorilor și procesatorilor locali.

Nu în ultimul rând, o atenție deosebită trebuie acordată diminuării risipei alimentare, fenomen care adâncește și mai mult insecuritatea alimentară. Panica generată de pandemia de Covid-19 a accentuat această problemă, inducând un anumit tip de comportament la nivelul populației, manifestat prin tendința de a se aproviziona excesiv cu alimente care, ulterior, nu au mai putut fi consumate, ca urmare a expirării datei durabilității minimale. Deși în ultimii ani, în România s-au făcut anumiți pași în direcția diminuării risipei alimentare, prin adoptarea unui cadru legislativ care stabilește acțiunile ce trebuie întreprinse de operatorii din industria alimentară și prin instituirea unor facilități fiscale, trebuie continuate eforturile pentru identificarea de soluții concrete și eficiente în acest sens (de exemplu, programe educative pentru responsabilizarea populației, chiar cu implicarea școlilor, acordarea de stimulente pentru recompensarea celor mai bune practici etc.).

A2. Posibile măsuri pentru asigurarea siguranței energetice

Ca obiectiv strategic, siguranța energetică la nivel național presupune, în esență, asigurarea resurselor energetice pentru funcționarea normală a societății și a economiei, gestionarea eficientă a acestora și predictibilitatea evoluțiilor în domeniu.

Dacă luăm în considerare poziția geografică și resursele pe care le deține, și pe plan energetic România poate avea o poziție relevantă în regiune. Marea Neagră reprezintă, după cum știm cu toții, o zonă de real interes având în vedere hidrocarburile din zona off-shore, putând oferi o serie de oportunități de producție și de export de energie pe piața europeană, în special în contextul generat de războiul din Ucraina.

România are printre cele mai mici niveluri de dependență de resursele energetice importate din Rusia și deține un potențial ridicat pentru a fi exportator net. Cu toate acestea, este necesară accelerarea investițiilor pentru capabilități energetice cu emisii de carbon reduse, sporirea eficienței energetice, dezvoltarea interconexiunilor la nivel european și diversificarea în continuare a surselor de aprovizionare cu energie pentru a reduce și mai mult dependența de importurile din Rusia.

Un rol important poate reveni și canalului energiei verzi, fiind planificate proiecte de aproape 60 mld euro până în anul 2030, care ar putea fi implementate, atât de către sectorul public, cât și de către cel privat. Acest lucru ar genera o structură și mai diversificată a surselor de energie, diminuând dependența de conjunctura favorabilă sau nu a uneia dintre resursele energetice.

De asemenea, este necesară regândirea lanțurilor de producție și încercarea de relocare în România a unora dintre acestea, pentru care România ar putea avea avantaje competitive. Altfel, cu o mare probabilitate se va materializa riscul ca atât sectorul public, cât și cel privat să se împrumute zeci de miliarde de euro în următorul deceniu, pentru a da de lucru firmelor din China (în România se produc doar marginal bunuri legate de industria energiei regenerabile). În prezent, în contextul războiului din Ucraina, este un moment propice pentru a se încerca respectivele relocări.

Deși la nivelul sectorului privat (în special cu capital străin) există un interes amplu pentru extinderea producției de energie regenerabilă, statul a rămas în urmă cu investițiile necesare pentru de a prelua această producție suplimentară de energie. O soluție este ca Transelectrica să fie mai ambițioasă în ceea ce privește planurile de investiții (societatea are o bancabilitate ridicată, astfel încât aceste investiții pot fi realizate și cu credite de la băncile autohtone, dacă resursele proprii nu sunt suficiente).

A3. Posibile măsuri pentru asigurarea siguranței cibernetice

Accesul la comunicații și la tehnologia informației constituie o condiție esențială pentru funcționarea societății actuale. Dincolo de beneficiile indiscutabile ale progreselor în domeniul digitalizării, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că aceste evoluții vin la pachet și cu numeroase vulnerabilități. Altfel spus, o societate, cu cât este mai digitalizată, cu atât devine mai vulnerabilă.

Observăm cu toții că România, ca și alte țări din Europa, se confruntă în ultima perioadă cu o serie de amenințări de natură cibernetică atât în sectorul public, cât și în cel privat, care pot viza: accesul neautorizat al unor infrastructuri, atacuri cibernetice asupra infrastructurilor care susțin funcționarea unor autorități publice și a căror afectare ar putea aduce atingere siguranței naționale, accesarea sau chiar modificarea neautorizate a unor informații în format electronic și chiar spionajul de natură cibernetică.

Prin urmare, se impune o gestionare eficientă a acestor amenințări și riscuri privind securitatea cibernetică a țării noastre și identificarea de soluții pentru contracararea acestora, cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Spațiul informatic nu are granițe, iar securitatea acestuia trebuie să reprezinte o preocupare constantă a tuturor entităților implicate. Eforturile la nivel național trebuie coordonate cu orientările pe plan european și internațional. Având în vedere dinamica rapidă a acestui domeniu în continuă schimbare și, implicit, necesitatea gestionării provocărilor și a valorificării oportunităților ce decurg din aceste evoluții, se impune elaborarea și implementarea de urgență a unui plan național care să instituie măsuri eficiente pentru contracararea atacurilor sau a altor incidente de natură cibernetică, utilizând expertiza tuturor instituțiilor care au responsabilități în acest domeniu. Astfel de măsuri ar trebui să vizeze aspecte precum: reglementarea unui cadru legislativ în acest domeniu, schimbul de informații cu privire la posibile riscuri, amenințări, incidente sau alte vulnerabilități de natură cibernetică, sprijinirea cercetării-dezvoltării și inovării privind securitatea cibernetică, sporirea gradului de reziliență a infrastructurilor digitale și, nu în ultimul rând, dezvoltarea unor programe educaționale.

1. Priorități pentru dezvoltarea sectoarelor în care România deține avantaje competitive față de alte țări

Uniunea Europeană înseamnă solidaritate, coeziune, dar și competitivitate. România are, fără doar și poate, potențialul pentru a contribui la eforturile de creștere a competitivității economiei europene.

Competitivitatea economică este influențată de o multitudine de factori, care vizează, fără a se limita la acestea, aspecte precum: valorificarea, într-o manieră inovativă și creativă, a potențialului regional; consolidarea legăturilor industriale; punerea în valoare a patrimoniului natural, dar și a celui cultural; asigurarea accesibilității și dezvoltarea conectivității;  stimularea proceselor de cercetare și inovare ș.a. Deși productivitatea muncii a înregistrat creșteri în ultimii ani, chiar mai mari decât în alte state ale Uniunii Europene, România este în urmă încă la nivel european (de exemplu, productivitatea medie a IMM-urilor, care reprezintă coloana vertebrală a economiei, este de trei ori mai mică decât media UE).

România întâmpină încă dificultăți și în ceea ce privește inovarea și potențialul întreprinderilor de a se adapta la noile tehnologii (de exemplu, la nivelul întreprinderilor, cuantumul cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea este mult mai mic decât media din restul Uniunii Europene). Deși se poate constata o creștere în ceea ce privește dinamica nivelului de inovare, aceasta se concentrează însă doar în anumite regiuni.

Prin urmare, pentru a recupera decalajul față alte state europene, trebuie depuse eforturi suplimentare pentru consolidarea competitivității și pentru sporirea capacității de inovare. În acest sens, poate fi avută în vedere o mai bună integrare a componentelor sistemului de producție, stimularea interacțiunii între societățile cu capital străin și cele cu capital românesc și, nu în ultimul rând, facilitarea accesului la finanțare.

Planul de redresare și reziliență al României cuprinde o serie de măsuri menite a aborda probleme structurale ale economiei printr-o serie de reforme privind: producția de energie din surse regenerabile, promovarea transportului cu emisii reduse, modernizarea infrastructurii feroviare, sprijinirea transportului public, digitalizarea administrației publice, creșterea nivelului de colectare a taxelor și impozitelor și eficientizarea cheltuielilor publice ș.a.

Pe lângă reformele și investițiile prevăzute în planul de redresare și reziliență, România ar putea obține beneficii și de pe urma unor măsuri care să aibă în vedere o piață mai deschisă, dar și mai competitivă, printr-o mai bună valorificare a resurselor de care dispune.

În context, menționăm cu titlu de exemplu, câteva sectoare economice în care România ar putea aduce o contribuție semnificativă la nivel european: turismul, energia, tehnologia informațiilor și comunicațiilor, lemnul și mobila, textilele și pielăria, bioeconomia  – agricultura, silvicultura, acvacultura.

 Sectoarele industriale generatoare de valoare adăugată ridicată, deși au înregistrat volume importante de creștere, au în continuare un rol modest în structura economiei. De exemplu, sectoarele clasificate de taxonomia europeană ca fiind medium high-tech și high-tech aveau o pondere în valoare adăugată a economiei de aproape 7 la sută în anul 2006 (anul dinaintea intrării României în UE). După aproape 15 ani, respectiva pondere a rămas aproape aceeași.

După dinamica exporturilor de bunuri, România ar avea în prezent avantaje competitive la producerea de autovehicule și componente ale acestora. Pe de altă parte, acest domeniu ar putea suferi schimbări majore pe măsură ce vehiculele electrice capătă importanță, ceea ce va face ca o bună parte din producția actuală de componente să nu mai fie necesară. Accentul va fi pus pe alte componente (cum ar fi bateriile electrice), context în care alte țări din regiune au demarat de mai mulți ani măsuri pentru a le putea produce (exemplu, Ungaria pentru baterii electrice).

O analiză realizată de Banca Mondială cu privire la avantajele competitive ale României (pe baza datelor anterioare pandemiei COVID-19) arată că:

• cel mai mare potențial nerealizat de export al României este pentru următoarele produse:
  • mașini, aparate și echipamente electrice – valoarea adițională a exporturilor este estimată la 14,3 miliarde dolari
  • vehicule cu motor și părți ale acestora – valoarea estimată în acest caz este de 11,4 miliarde dolari
  • materiale plastice și cauciuc și articole din materiale plastice și cauciuc – valoarea exporturilor suplimentare este estimată la 3,2 miliarde dolari, deși România și-a crescut capacitățile de export în acest sector în ultimii ani
• România este prezentă pe piețele globale din lanțul de ofertă al produselor verzi
  • în perioada pre-pandemică, România a câștigat cotă de piață pentru unele produse:
    • pentru energie solară: construcții din fier și oțel, motoare
    • pentru energie eoliană: generatoare de curent alternativ, contoare
    • vehicule electrice: carbonați de litiu, oxid si hidroxid de litiu
  • România are avantaj competitiv pentru 39 de produse din lanțul de producție al produselor verzi, în special pentru energie eoliană, valoarea exportului fiind estimată la 5 miliarde dolari (date 2019)
  • modelul de export este însă orientat către produse cu grad mai redus de complexitate, iar oportunitățile de export cu grad mai mare de fezabilitate pe termen scurt sunt tot în sectoarele producătoare de produse cu un grad mai redus de complexitate. Autoritățile trebuie să găsească soluții pentru remedierea acestor dezvoltări structurale, care consolidează și riscul capcanei venitului mediu (middle income trap)

Trebuie, de asemenea, avut în vedere și palierul fiscal, context în care România a instituit deja  o serie de facilități, cu relevanță din perspectiva unor avantaje competitive la nivel regional. Provocările actuale sunt mai accentuate din cauza situației generale de incertitudine. Devine evident că este necesară o gândire strategică însoțită de alegeri simple. Cred că în ciuda situației complicate există pentru România o fereastră de oportunitate pentru o repoziționare pe harta economică a Europei. Așa cum se spune – Nu putem direcționa vântul, dar putem ajusta pânzele – este de altfel singura alegere înțeleaptă când navighezi în ape tulburi”.