Cum poți fi pedepsit, nevinovat fiind? Se întâmplă tot mai des în România

166 0

Cel mai urât lucru care i se poate întâmpla unui om este acela de a fi pus să ispășească o pedeapsă fără să aibă nicio vină, însă nu ar fi numai atât… Cu atât mai grav este atunci când pedeapsa pe care trebuie să o ispășească nu are un termen fix. S-a întâmplat asta în România și, cu siguranță, nu o singură dată, ci de foarte multe ori…

Una dintre cele mai profunde și mai dureroase injustiții pe care un individ le poate experimenta este aceea de a fi constrâns să suporte consecințele unor fapte pe care nu le-a comis. Această formă de nedreptate transcende simpla eroare judiciară, atingând niveluri de suferință umană greu de cuantificat în termeni simpli. Dar, într-un mod și mai tragic, această suferință se amplifică și se transformă într-o povară aproape insuportabilă atunci când pedeapsa aplicată nu este delimitată de parametrii clari ai timpului. În lipsa unui orizont temporar definit, victima se găsește într-un limbaj psihologic și emoțional, un spațiu în care speranța și disperarea se amestecă într-un dans neîntrerupt, lăsând loc doar întrebărilor fără răspuns.

Astfel de situații nu sunt deloc străine de contextul socio-judiciar din România, unde, din păcate, astfel de scenarii nu constituie excepții rare, ci realități cu care mulți au fost nevoiți să se confrunte de-a lungul timpului. Erorile judiciare, influențele politice peste sistemul de drept, corupția sau pur și simplu greșelile umane au condus la situații în care persoane nevinovate s-au văzut încătușate de pedepse nemeritate, fără un orizont clar de eliberare sau de reabilitare.

Acest abis al incertitudinii se transformă rapid într-un labirint din care evadarea pare imposibilă. Timpul, în loc să servească drept măsură a justiției, devine un inamic, un tiran care își bate joc de acei aflați în nefericita sa captivitate. Fără o dată definită de eliberare, fiecare zi devine un memento al nedreptății suferite, iar speranța de a vedea lumina dreptății devine treptat opacă, până la punctul în care poate dispărea complet.

În România, astfel de povești nu sunt doar produsul unei imaginaţii hiperactive sau scenarii extrase din operele literare cu tentă dramatică. Ele sunt palpabile, resimțite la nivelul sistemului de justiție și trăite de oameni în carne și oase care, fără voia lor, au fost împinși în mijlocul unei lupte pentru dreptate. Lupta lor pentru a-și clădi din nou viața, chiar și după ce au fost exonerați sau grațiați, este adesea o mărturie a rănilor adânci lăsate de ani de neștiință și disperare.

Așadar, în acest context adesea sumbru, cea mai mare tragedie nu este doar ispășirea unei pedepse nemeritate, ci și lupta de a rămâne întreg în absența unui termen definit de încheiere. Este o luptă contra unei nedreptăți care nu se măsoară în zile, luni sau ani, ci în cicatricile permanente lăsate asupra sufletului și fizicului celor afectați.  Așa cum spuneam, se întâmplă în România!

În adâncul unei Românii împănate de istorii nespuse și destine frânte, se ascunde povestea lui Mihai, un bărbat în care amestecul de dreptate și nedreptate și-a lăsat amprentele într-un mod greu de înțeles. Acesta nu este numele său adevărat, ci unul dat pentru a proteja identitatea unui suflet prins în cleștele unei realități crunte.

Mihai deși nu este un om comun, duce o viață simplă, presărată cu bucurii unele mari, altele mici și probleme cotidiene. Însă, într-o zi, viața lui a luat o întorsătură neașteptată, aruncându-l într-un abis al disperării din care ieșirea părea imposibilă

Fără nicio explicație, i s-a atribuit vinovăția pentru un act pe care nu l-a comis. Un act atât de grav, încât singura „soluție” găsită de un polițist a fost să îl înlănțuie într-o pedeapsă greu de imaginat – o pedeapsă fără un termen precis.

Într-o frumoasă duminică însorită, Mihai și un prieten au decis să viziteze stațiunea Olănești din județul Vâlcea. Acolo, Mihai cunoștea o terasă unde puteau savura niște mici delicioși. În timp ce se delecta cu gustul acestora, a îndrăznit să ia o înghițitură din halba de bere a prietenului său – doar o singură înghițitură.

După aceea, cei doi s-au îmbarcat în mașină și au început călătoria înapoi spre casă. La numai cinci kilometri distanță de stațiune, Mihai a observat în oglinda retrovizoare două mașini cu girofaruri urmărindu-l. Inițial, a presupus că trebuie să încetinească pentru a permite mașinilor să treacă. Însă, spre surprinderea lui, poliția și jandarmii îl urmăreau pe el, suspectând-l de consum de alcool la volan. Polițistul vigilent, Iulian Nate, i-a explicat motivul opririi și i-a cerut să efectueze testul cu etilotestul.

Recunoscând că a consumat o mică cantitate de bere, Mihai inițial a fost de acord cu testul. Dar, după o scurtă reflectare asupra situației, a preferat să solicite un control mai detaliat la spital pentru verificarea nivelului de alcool. Evident, mașina nu putea fi lăsată nesupravegheată pe marginea drumului, riscând să creeze și probleme în trafic. Așadar, Mihai a cerut un răgaz de cinci minute pentru ca un alt prieten să vină să preia vehiculul. În acest timp, polițistul Nate s-a oferit să se ocupe personal de mașină, dar Mihai a refuzat, deoarece nu era proprietarul acesteia. Ce credeți că s-a întâmplat în continuare?

În urma refuzului lui Mihai de a-l lăsa pe polițist să conducă personal mașina, agentul Iulian Nate a reacționat cu dezamăgire la refuzul său și a decis să nu-l escorteze la spital pentru prelevarea de probe, motivând că acesta a avut la dispoziție doar două minute să se pregătească pentru procedură. Mai mult, Nate s-a retras în mașina de poliție, începând demersurile pentru întocmirea unui dosar penal pentru refuzul prelevării de probe biologice de către Mihai.

La sfatul unui prieten avocat, Mihai a apelat la 112, solicitând prezența unui alt echipaj de poliție care să-l transporte la spital în vederea efectuării analizelor necesare. Cu toate acestea, spre surprinderea sa, polițistul Nate a sosit și el la spital, unde a asistat la prelevarea probelor de sânge și a semnat toate documentele necesare. În ciuda acestui gest, Nate a continuat să lucreze la dosarul penal pentru presupusul refuz al lui Mihai.

Cazul a luat o întorsătură neașteptată când al doilea echipaj de poliție a decis să-l supună pe Mihai și testului pentru substanțe interzise, iar rezultatul a indicat prezența amfetaminei în organismul său. Această descoperire a dus la efectuarea unor teste suplimentare, inclusiv de urină și de sânge, care urmau să fie trimise la Institutul de Medicină Legală (IML) din București pentru analize amănunțite.

Mihai a fost inițial oprit în trafic în jurul orei 7:40 seara, însă procedurile s-au întins până la miezul nopții, timp în care polițistul Nate a lucrat intens la dosarul penal, detaliind motivele pe mai mult de opt pagini. În final, Mihai a fost informat că i-a fost întocmit un dosar penal pentru refuzul prelevării probelor biologice și i s-a retras temporar permisul de conducere.

Urmărind procedurile, și al doilea echipaj de poliție a întocmit două dosare penale suplimentare pe numele lui Mihai: unul pentru conducerea sub influența alcoolului și celălalt pentru consumul de substanțe interzise. Ei au reținut dovada fără drept de conducere emisă de Nate și au eliberat o nouă dovadă privind restricția dreptului de a conduce.

Începând de aici, situația lui Mihai a devenit și mai complicată, deschizând calea spre noi surprize greu de înțeles.

Zilele, săptămânile, chiar și lunile, au început să se scurgă, fiecare moment aducând cu sine aceeași greutate, aceeași întrebare fără răspuns: „Până când nu voi mai conduce?” Dar răspunsul nu venea niciodată. Mihai se trezea zilnic în aceeași realitate sumbră, o realitate în care singura certitudine era incertitudinea. O realitate în care fiecare zi era o luptă, nu doar pentru a supraviețui, ci și pentru a-și păstra intact psihicul.

În final, rezultatele analizelor de sânge au indicat faptul că Mihai nu consumase nici alcool, nici substanțe interzise, fiind complet negative. Cu toate acestea, datorită unor proceduri complicate și, să zicem, unei interpretări dificile a codului penal, Mihai a fost în continuare împiedicat să-și exercite dreptul legitim de a conduce.

Privind în jur, Mihai vedea fața aceleiași nedreptăți arătate și altora. Nu era singurul care trăia acest coșmar. Erau mulți alții, fiecare cu propria poveste, fiecare cu propria suferință. Iar acest lucru nu făcea decât să amplifice sentimentul de inutilitate și disperare care îl învăluia.

În tot acest timp, viața din afara zidurilor care îi limitau libertatea de a conduce, continua. Anotimpurile se schimbau, lumea se schimba, dar pentru Mihai și pentru ceilalți ca el, timpul părea să stea în loc. Ei deveneau spectatori neputincioși ai propriei vieți, o viață care fugea printre degete fără ca ei să poată face ceva pentru a o opri.

Dar nu era vorba doar de pierderea libertății de a conduce mașina. Era vorba și de pierderea identității, a respectului de sine, a speranței. Cu fiecare zi care trecea, Mihai simțea cum partea lui cea mai profundă începea să se erodeze, să se piardă în neant. Era ca și cum nu doar libertatea, ci și esența sa de om îi erau furate.

Adesea, Mihai se gândea la nedreptățile care se petrec în afara zidurilor care îl țineau captiv. Realiza că, într-un fel sau altul, lumea exterioară nu era atât de diferită. Nedreptăți, suferințe, destine frânte – toate existau și dincolo de limitele închisorii sale. Își dădea seama că povestea sa nu era unică, ci doar una dintre multele scene tragice din teatrul vieții.

În inima unei Românii pline de contraste și paradoxuri, povestea lui Mihai rămâne mărturie a unei realități dure. O realitate în care uneori cei nevinovați sunt pedepsiți fără motiv, fără perspectiva unui timp de așteptare, fără a putea să îți asumi o faptă și să ți-o duci ca pe o cruce în spate. O realitate în care, uneori, singura vinovăție este aceea de a fi fost, pur și simplu, la locul greșit, în momentul greșit și nu doar atât, realitatea de a întâlni așa ziși oameni ai legii, inumani, slab pregătiți. Cu o abordare mecanică, ei doresc să aplice legea strict după litera sa, ignorând însă spiritul acesteia.

„De ce sunt plătiți din bani publici?”, se întreba Mihai, în timp ce asista neputincios la modul în care acești oameni ai legii, prin atitudinea lor, păreau să-și piardă esența umană, transformând respectul pentru lege într-o povară pentru cetățean.

În această atmosferă tensionată, Mihai a realizat că, în ochii polițiștilor, legea nu mai era scutul protector al cetățeanului, ci mai degrabă o armă direcționată împotriva lui. Abuzul de putere, departe de a fi un mit, devenea realitatea dură cu care se confrunta. În mintea lui Mihai se contura tot mai clar ideea că acești zeloși ai legii nu înțelegeau și, probabil, nu vor înțelege vreodată că scopul suprem al legii este să apere cetățeanul, să-i garanteze siguranța și drepturile, nu să-l priveze de ele.

Întreaga scenă, marcată de lipsa de empatie și de o abordare mecanică a legii, a lăsat în sufletul lui Mihai un sentiment amar. Prea adesea uităm că, dincolo de uniforme și directive, stau oameni, iar legile sunt create pentru a fi în slujba umanității, nu pentru a o împiedica.

Evenimentul acela nu a fost doar o înfruntare cu un sistem rece și impersonal, ci a fost și un moment de revelație pentru Mihai. O lecție despre importanța compasiunii, înțelegerii și dreptății, piloni indispensabili ai unei societăți în care legea ar trebui să fie lumină, nu întuneric. În acea noapte, între zidurile orașului care răsunau de ecoul sirenelor, se auzea nu doar ecoul unei nedreptăți, ci și chemarea tăcută pentru o schimbare a inimilor.

Aceasta este povestea lui Mihai, povestea unui om pus să ispășească o pedeapsă fără vină, o poveste fără un sfârșit definit, deschisă interpretărilor și reflecțiilor. O poveste despre viață, despre injustiție, despre lupta de a rămâne uman în cele mai grele condiții. Este o poveste care, în ciuda greutății sale, ne învață să prețuim libertatea, umanitatea și dreptatea – valori care, odată pierdute, sunt greu de recuperat.

Și totuși, după ce am auzit această poveste incredibilă de la prietenul meu Mihai, mă întreb: Ce măsuri ar trebui luate? Câți oameni trebuie să mai  sufere înainte ca liderii acestei țări, înțelepții care ne conduc, să recunoască faptul că genocidul poate lua forma indiferenței lor flagrante? 

 

La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Același era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute de el și fără el nu a fost făcut nimic din ceea ce a fost făcut. În el era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a cuprins-o. A fost un om trimis de la Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit pentru mărturie, ca să aducă mărturie despre Lumina aceea, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el acea Lumină, ci a fost trimis să aducă mărturie despre Lumina aceea. Aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe fiecare om ce vine în lume. El era în lume și lumea a fost făcută de el și lumea nu l-a cunoscut. – Ioan 1:1-14

Un material scris de jurnalistul și scriitorul George Hodorogea

 

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *