21 octombrie 1520 – Exploratorul portughez Fernando Magellan, aflat in serviciul regelui Spaniei, descoperă strâmtoarea care-i va purta numele.
În urmă cu 500 de ani, Fernando Magellan pleca în expediția vieții sale, trasând un cerc în jurul marilor descoperiri geografice. Pământul era rotund, nimeni nu mai nega asta – și, totuși, nimeni nu o dovedise în practică. După trei ani, dintre cele cinci plecate, doar nava Victoria mai intra în port și în istorie – tocmai realizase prima circumnavigație. Iar tributul a fost viața celui mai de preț navigator, Fernando Magellan.
Vremea cruciadelor trecuse, iar europenii își doreau ceva nou – teritorii noi de cucerit, alianțe noi de încheiat, civilizații noi de cunoscut. Comerțul era în floare, la fel și dorința de expansiune. Perioada secolelor XV-XVI este cunoscută în istorie drept cea a marilor descoperiri geografice, iar în centrul atenției stau cei doi mari colonialiști medievali: Imperiul portughez și Imperiul spaniol. După Reconquista, fiecare și-a îndreptat busola către o destinație: portughezii au luat calea Africii de Nord, spre Indii, iar spaniolii s-au îndreptat către necunoscutul vest.
Drumul cuceririlor portugheze începe să fie trasat pe hartă de către Bartolomeo Diaz, care, în 1487, ajungea în Capul Bunei Speranțe, ca mai apoi, în 1498, Vasco da Gama să descopere drumul către Indii. În mai puțin de un secol, portughezii își clădiseră un imperiu în Orient. La vest, călătorind pe ape necunoscute, spaniolii aveau să descopere, prin italianul Cristofor Columb, Lumea Nouă. În 1493, Reyes Católicos, Isabella I a Castiliei și Ferdinand al II-lea de Aragon, stabileau prima așezare europeană de peste Oceanul Atlantic.
Trecuseră doi ani de la descoperirea lui Columb când monarhii Imperiului spaniol au cerut Papei Alexandru al VI-lea să taie interesul portughezilor față de noile teritorii. Așa că, în 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, lumea era împărțită în două de o frontieră maritimă de 480 de kilometri vest de Insula Capului Verde, care pe atunci se afla sub ocupație portugheză. Astfel, descoperirile și rutele maritime de la est de frontieră aparțineau portughezilor, iar cele aflate la vest, Imperiului spaniol.
Indiferent de împărțirea oficială ce deja fusese făcută, cele două mari imperii coloniale aveau un obiectiv comun: găsirea unei rute comerciale maritime spre Insulele Moluce, cunoscute şi drept Insulele Mirodeniilor, localizate în zona Indoneziei de astăzi. Condimentele ce se găseau acolo erau extrem de rare și, în același timp, extrem de căutate pentru proprietățile lor în gastronomie, dar și cele afrodiziace. Iar prețul era pe măsură: valorau de până la zece ori greutatea lor în aur. Pentru spanioli, drumul către scorțișoară și cuișoare era imposibil de accesat, căci portughezii dețineau, conform tratatului, rutele maritime de la est, de-a lungul coastei africane. Singura soluţie era să se îndrepte către vest – și ea avea să vină, în 1516, de la… un portughez.
Ideea salvatoare pentru spanioli venea de la un fost soldat al Casei Regale portugheze, despre ale cărui origini nu se știe mare lucru. Unele surse afirmă că Fernão de Magalhães s-a născut în anul 1480 la Sabrosa, un oraș din nordul imperiului, și că tatăl său era un mic nobil, primar al orașului. Fernão a crescut la Curte unde, până la vârsta de 15 ani, a fost pajul reginei-consort Eleanor de Viseu.
El a fost mai târziu în flota portugheză opt ani, timp în care a participat la numeroase bătălii, afirmându-se în cucerirea orașului Malacca, în 1511. Acolo și-a făcut un prieten pe viață: exploratorul Francisco Serrão, cel care, mai târziu, avea să fie trimis în insulele Moluce și care avea să îi trimită informații prețioase.
Încă de pe vremea când era paj, Magalhães era pasionat de hărțile pământului și hărțile cerului. Avantajul de a lucra pentru Casa Regală l-a materializat în accesul la biblioteca regală, unde a descoperit ruta vestică spre Indii. Comparând o hartă din 1492 a lui Martin Behaim cu un glob pâmântesc realizat de către Johannes Schöner, a aflat că ambii susțin existența unui loc de trecere în sudul Braziliei, mai exact la 40 de grade latitudine sudică. Eliberat de obligațiile față de regele Manuel I, care nu i-a permis să încerce un nou drum către Insulele cu Mirodenii, Fernão de Magalhães își oferă serviciile Coroanei spaniole, obținând o nouă cetățenie și un nou nume – în 1517 devine Fernando Magellan.
Se pare că la Curtea spaniolilor erau mulți portughezi naturalizați: fiind numit alcalde în Sevilla, un fel de magistrat care avea atât atribuții judiciare, cât și administrative, Magellan a fost pus sub protecția conaționalului său, Diogo Barbosa. Acolo, împreună cu ajutorul prietenului său, cosmograful Rui Faleiro, și cu susținerea arhiepiscopului Juan Rodriguez de Fonseca, consilierul intim al Regilor Catolici, Magellan a pus la punct proiectul de navigație pe „drumul mirodeniilor”, pe care i l-a prezentat regelui Carol Quintul.
Regelui i-a plăcut atât de mult planul încât i-a numit pe Magellan și Faleiro căpitani ai expediției și i-a ridicat la rangul de comandori ai Ordinului Santiago. Carol Quintul le-a oferit cinci carace (navă voluminoasă, cu catargul principal foarte înalt, folosită de portughezi și spanioli pâna la sfârșitul sec. al XVI-lea), alimente care ar fi trebuit să le ajungă doi ani și un echipaj de aproximativ 270 de oameni. Vântul a suflat pentru prima dată în pânzele flotei pe 20 septembrie 1519 și a plecat din Sanlúcar de Barrameda către Insulele Mirodeniilor, cu nava amiral, Trinidad, în frunte, condusă de Fernando Magellan.
După patru luni, pe 13 decembrie 1519, flota lui Magellan a aruncat ancora în golful Santa Lucia, ceea ce astăzi este Rio de Janeiro. Au pornit la drum după 18 zile, spre sud, de-a lungul coastei, explorând orice fir de apă care ducea către interior, căutând pasajul pe care Magellan îl găsise pe hartă. Cu cât înaintau mai mult, cu atât vremea devenea din ce în ce mai rece și mai capricioasă, iar echipajul începea să își piardă răbdarea cu viziunile căpitanului. La finalul lui martie 1520, aflați în portul San Julian din zona Argentinei de astăzi, a izbucnit „răzvrătirea de Paște”. Magellan a reușit să înăbușe acțiunea spaniolilor, executându-i pe Juan de Cartagena, comandantul navei San Antonio, și pe Gaspar de Quesada, comandantul navei Conception.
Șirul de evenimente nefericite nu s-a oprit pentru explorator. În mai 1520, Magellan a trimis nava Santiago în recunoaștere, însă, în timpul unei furtuni, aceasta a naufragiat. Apoi, în octombrie, pe când explorau o cale navigabilă îngustă, căpitanul navei San Antonio, aflat într-o situație avantajoasă, a întors ambarcațiunea și a pornit înapoi, spre Sevilla. Fernando Magellan nu s-a descurajat și a crezut mai departe în harta și busola lui. După 27 de zile friguroase, vâslind printre fiorduri, cele trei vase au ieșit din „canalul tuturor sfinților”, cunoscut acum drept strâmtoarea Magellan.
Fernando Magellan a deschis imperiului unde soarele nu apune niciodată calea către mirodenii, strecurându-se în diplomația medievală printr-o strâmtoare de 4,5 kilometri. Ruta pe care Magellan a deschis-o navigatorilor a mai putut fi urmată abia după 58 de ani, restul fiind doar încercări eşuate. Din cauza problemelor geo-politice, dar mai ales a mediului neprietenos, strâmtoarea care poartă numele exploratorului portughez a fost abandonată de-a lungul timpului, dar mai ales după 1914, odată cu deschiderea Canalului Panama.(Sursa:Revista Historia).
Corina Enache
