VEDI IERUSALIM E POI …BETHLEEM !
Iată-ne ajunși deja în anul 1998 !
Cu învăţămintele trase din anii precedenţi, ne-am dat peste cap şi am achiziţionat la începutul lunii ianuarie un agregat complex, cu multiple utilizări necesare cu deosebire în perioadele cu zăpadă abundentă, fabricat de vestita firmă Mercedes.
Tot în ianuarie, soseşte la Râmnicu-Vâlcea – în premieră națională – prima tranșă de 5000 de europubele din cele 10.000 donate de Guvernul german, în cadrul Conceptului național de gestionare ecologică a deșeurilor, încheiat, în 1997, între noi, Urban S.A. și G.T.Z.-ul din Germania.
Deși în acei ani am avut parte de frig și de căderi masive de zăpadă, râmnicenii nu aveau nicio posibilitate de a practica sporturi de iarnă. Prin urmare, după amenajarea patinoarului natural de pe lacul din Zăvoi, ce putea fi folosit tot sezonul friguros, am pus la punct la Malul Alb, cu resursele proprii ale Primăriei, o pârtie de schi și sănii, dotată cu un original baby-schi, fabricat de noi dintr-un motor reparat de la un tractor casat. Cu această ocazie, s-au organizat, pentru prima oară în oraș, Serbările Zăpezii. Au avut loc concursuri, s-au oferit răcoritoare, țuică fiartă și vin aidoma. O sumedenie de râmniceni, mai mari sau mai mici, tineri si vȃrstnici, au participat cu mare bucurie la petrecerea pe zăpadă de la Malul Alb în luna lui Făurar.
Spre sfârșitul lunii, am primit o scrisoare neobișnuită. Eram invitat de către Primarul Ierusalimului, să particip la sărbătorirea a 50 de ani de la înființarea statului Israel și a transformării orașului sacru al creștinătății (și nu numai) în capitală a acestui tânăr stat. Mi se mai comunica faptul că la aceste sărbători au fost invitați 500 de primari de orașe din toată lumea, iar din România, invitația era adresată doar mie și primarului Brașovului, Ioan Ghișe. Nu știu ce criterii au stat la baza acestei selecții, făcute probabil la indicația ambasadei Israelului din România, dar cert este că așa s-a întâmplat. Probabil, datorită faptului că cele ce se petreceau la Râmnic aveau ecouri favorabile, începusem să fim puși pe hartă. Sigur că am fost onorat şi am acceptat cu plăcere invitația. Mai mult decȃt atȃt, președintele Consiliului Județean, fiind prieten cu un evreu născut în România, ajuns Primar al unui oraș israelit, Kiriat-Malaki, primise o altă invitaţie în alb pentru 2-3 lideri din administraţia locală vȃlceană şi îmi propusese să mergem împreună în Israel, cam în aceeaşi perioadă.
În mai puțin de o săptămână, la Primărie, am primit un fax-cearșaf, adică imens, din partea Guvernului Palestinian, aflat în exil la Aman, care-mi transmitea pe un ton imperativ, să nu cumva să accept invitația la marea sărbătoare cu pricina, întrucât totul este o farsă, Ierusalimul nefiind evreiesc, el aparținând statului palestinian existent, la acea dată, doar pe hârtie. În încheiere, scria textual fax-ul, dacă totuși voi avea îndrăzneala „să particip la această comedie, îmi va sta capul unde-mi vor sta picioarele”! Abia atunci am aflat că populara formulă a pedepsei capitale, des folosită în basmele românilor, e de origine arabă. Cum zona era tulburată permanent de fel de fel de atacuri teroriste, în care mureau îndeosebi foarte mulți oameni nevinovați, n-avea cum să nu te îngrijoreze primirea unei asemenea grave și directe amenințări.
Fiindcă fax-ul era primit pe cale legală și se adresa unei funcții de demnitate publică, am trimis toate aceste hârtii S.R.I.-ului local, cerându-i părerea. Luasem pentru prima oară contact cu această instituție, dar cred că am făcut bine. Șeful filialei județene a S.R.I. mi-a comunicat că a informat ambasada Israelului și că trebuie să așteptăm reacţia acesteia.
Am primit direct răspuns scris și telefonic din partea consulului israelit din București, care mi-a transmis să nu-mi fac probleme, fiindcă în Israel „voi fi mai bine păzit decât la mine acasă”. Asigurările m-au liniștit întrucâtva și am dat curs invitației.
A fost o vizită care m-a marcat și de la care am învățat multe! Sărbătorile organizate la Ierusalim au fost de un fast nemaintȃlnit. Muzeul holocaustului din Orașul Sfânt este o realizare artistică, dar și tehnică, unică, te copleșește și te lasă vlăguit după vizitarea lui. Apoi, în plin deșert, ritmul construcţiilor de locuințe era impresionant. Statul trebuia să facă față cererilor anuale de repatriere a sutelor de mii de evrei din toată lumea, cărora se obligase să le ofere cazare, hrană și locuri de muncă. Am văzut cum au pornit la întemeierea Israelului ca stat, în 1948, prin niște asocieri ciudate în Kibuţuri, un amestec de falangă Fourier-istă și utopie comunistă, care, din cauza sărăciei și lipsurilor de început, a fost atunci singura lor soluție de supraviețuire.
Și iată că, în cele din urmă, au reușit să consolideze și să construiască, pornind de la zero, un stat modern, avȃnd un teritoriu jinduit de multă lume, dar, poate tocmai din această cauză, înconjurat numai cu dușmani de moarte. Știu, au avut un aliat extraordinar! Colosul american i-a sprijinit și apărat în perioadele critice, totuşi, am rămas uluit de nivelul atins astăzi de statul evreu. Am vizitat sere de lungimi kilometrice în plin deșert. Automatizate complet, ele produc pentru export cantități uriașe de legume și fructe. „Suntem o țară deșertică – spuneau ei –, care nu dispune nici de apă, nici de teren mănos și totuși am reușit să obţinem produse agricole de câteva ori mai multe decât necesarul intern”. Bravo lor!
Ne-am bucurat de o ospitalitate și de o grijă absolut speciale. Bineînțeles că am cerut să mergem pe celebra „Via Dolorosa”, însă am fost sfătuiți de cei care ne aveau în grijă, să n-o facem, fiindcă actele teroriste se desfășurau, de cele mai multe ori, în astfel de locuri aglomerate. Mai mult, și-au cerut scuze că nu ne pot însoți, deoarece ar fi atras atenția și mai mult asupra noastră iar pericolul s-ar fi multiplicat. Cu inima cât un purice, ne-am aventurat singuri pe această cale a suferinței și sacrificiului dumnezeiesc. Era de fapt o străveche străduță în pantă, pavată cu lespezi roase de piatră, strâmtă, bordată pe tot traseul cu tarabe ale unor mărunţi negustori arabi care-și prezentau marfa strigȃnd și trăgȃndu-te de haine, dar păzită cu strășnicie, la nenumăratele ei intesectii, de câte un militar israelit înarmat până-n dinți, inclusiv cu grenade la centură. În ciuda larmei negustorești, atmosfera era tristă și copleșitoare. Cu toate astea, aveai strania impresie că pășeşti cu o ușurință magică, de abia atingȃnd pământul. Am ajuns fără incidente la Biserica Sfântului Mormânt, unde trona un aer de pioşenie și seninătate cerească. În fiecare absidă din interiorul maiestuosului conglomerat, aparținând tuturor cultelor creștine, se țineau slujbe, se auzeau cântări care mai de care mai înălțătoare. A fost ceva cu adevărat impresionant! Nu am suficiente cuvinte să descriu simțirile ce te încearcă în acest loc sfânt.
Trebuie văzut, nu povestit! Fără a fi bigot, cred că orice creștin practicant trebuie să viziteze, cel puțin o dată, Țara Sfântă.
Multă vreme după ce m-am reîntors în România, m-am simțit parcă mai senin, mai despovărat de griji, mai deschis la spusele și sugestiile celor din jur. M-am reîntors de câteva ori pe acele meleaguri biblice și, de fiecare dată, am avut impresia că, acolo, ceva se modifică în interiorul meu. Încercați! Garantez că veți simți ceva similar!
De notat: cu această ocazie, am parafat și definitivat înfrățirea cu orașul Ashkelon din Israel. E un oraș-port la Marea Mediterană, puțintel mai mare decât municipiul nostru, în care lucrau pe atunci, o sumedenie de constructori români. După anul 2000, la Primărie, nu s-a mai pomenit niciodată de această importantă punte de legătură, iar când sunt menționate orașele înfrățite cu Râmnicul, Ashkelon-ul nu se numără printre ele. Păcat!
