Cei care văd gafele președintelui Nicușor Dan, trebuie să înțelagă că el nu este un om, ci o instituție. Este chiar o țară, în relațiile internaționale. Reprezintă o întreagă națiune, pe fiecare dintre noi. Sigur, avem opinii diferite, despre modul în care ar trebuie să se comporte, să vorbească, să interacționeze cu omologii săi din străinătate, să calce pe covorul roșu, să numească directori de SRI și SIE. Și câte și mai câte.
Nicușor Dan nu este, întâmplător, președinte. Venirea sa în fruntea statului român face parte dintr-un plan mai larg, la nivel european sau global. Îmi este greu să cred că într-o țară în care sunt baze americane, serviciile franceze s-au năpustit peste clasa politică din România și au dictat cine trebuie să fie președinte. Dimpotrivă, așa cum știți deja, americanii sunt aceia care au pus președintele României. Cred că Nicușor Dan face parte dintr-o garnitură de lideri necesari, din Balcani și din Europa Centrală, care ar trebui să contrabalanseze totalitarismul, care pare de sorginte stalinistă, al Uniunii Europene.
Dezvoltările ulterioare alegerilor ne arată că nici rușii nu stau departe de România. Încep să cred că Alternativa Georgescu, așa cum a foat ea descrisă, în zilele anulării alegerilor, pericolul rusesc invocat atunci, era unul adevărat și nu o făcătură de circumstanță a serviciilor secrete românești. Evident că ele, serviciile, nu pot da din casă, nu pot devoala documentarile din lucările lor anterioare. Nu ne pot spune, răaspicat, cine este omul. Cum nu ne pot spune, evident, dacă Nicușor Dan este un puiuț crescut în pepinierele lor.
Ceea ce vedem noi astăzi, atât la președinte, cât și la câștigătorul turului întâi al alegerilor prezidențiale, este elementul comun numit procrastinare. Amânare, la infinit, a deciziilor, în cazul lui Nicușor Dan. Adică, un președinte care nu își asumă funcția, dar care nici nu se retrage. În cazul lui Georgescu, vedem tot umbra lui Nicușor Dan, care nu joacă, nu duce lucrurile, la un final, din care trebuie să înțelegem ceva. În speța Georgescu, purtatul pe la poliție, adunările publice ale suporterilor, nu oferă o contrapondere la președintele Dan. Georgescu nu crește, într-atât, încât să devină un challanger. Toate discursurile lui Georgescu merg doar până în punctul în care nu deranjează, el mulțumindu-se cu generalități, care ocolesc subiectul, ținta, pe președintele en-titre.
Asistăm la o joacă, la o amânare, la infinit, a deciziilor și a demnității funcției de conducător al Țării. Parcă un al treilea stă la pândă.
O procrastinare, în care vedem doi comici vestiți ai ecranului, care se îngrămădesc să spună poporului, eu sunt acela. Și, din păcate, nici unul, nici altul, nu mă convinge.
Pentru că, dacă erau bărbați de stat, își făceau partide. Își asumau funcția și Țara. Nicușor Dan fuge chiar și de USR, Georgescu fuge de AUR. Amândoi se mulțumesc să dea din buze, ca doi pești, unul ne amenință că desecretizează ceea ce nu există, iar celălalt ne spune că a fost furat, dar nici el nu ne spune cum și de către cine. Amândoi știu, sunt parte din joc, iar jocul nenorocește un popor, etilizat de propriile lui așteptări.
Apare un al treilea, Bolojan, unul care a mai fost președinte, chiar dacă unul de duminică. Un terminator, care, însă, are pe mână banii. Nicușor Dan vede pericolul Bolojan, dar tace, iar Georgescu nu îl critică, așa cum ar merita acest executor nemilos al nației române. O simplă frază rostită de Georgescu, i-ar provoca lui Bolojan o migrenă, care l-ar duce la psiholog sau chiar la psihiatru. Dar Georgescu tace. Și se complace.
Cine, atunci, conduce România?
Înclin să cred că aceastei țări i s-a luat dreptul de a-și alege un conducător adevărat, iar ceea ce vedem este o operațiune militară, desfășurată, în comun, de americani și ruși.
Așa, de-ai naibii, ca să își bată joc de europeni, dar doar până în ziua, când va fi instalat la București, noul ambasador american.
Silviu Popescu
