Nichi Ursei (n. 9 februarie 1948 – d. 13 noiembrie 2021) a fost o figură centrală a umorului românesc, recunoscut ca un maestru al epigramei și un pilon al culturii vâlcene.
Ca președinte al Clubului Umoriștilor Vâlceni, el a transformat Râmnicu Vâlcea într-un punct de referință pentru genul satiric, moștenirea sa fiind onorată astăzi prin Marele Premiu „Nichi Ursei” acordat în cadrul Festivalului Național de Satiră și Umor „Povestea vorbei”.
A debutat în revista școlii cu „Lăsați copiii”, poezia fiind scânteia care a aprins o carieră de succes în universul umorului fin.
De la primele versuri din gimnaziu până la „înțepăturile” savante publicate în celebra revistă Urzica, parcursul lui Nichi Ursei este o împletire rară de har literar și dăruire umană.
Între rigoarea spitalului și finețea condeiului
Cariera sa a stat sub semnul unei dualități fascinante. Ca asistent-șef la secția de Psihiatrie, a profesat într-un domeniu unde disciplina și echilibrul sunt vitale. Această rigoare s-a transpus, în mod surprinzător, în precizia „chirurgicală” a versului său. Nichi Ursei, ziua pansa răni, iar în timpul liber „pensa” moravurile societății în catrene pline de haz și de subînțelesuri.
Pentru Nichi Ursei, medicina nu a fost doar o alegere, ci un destin asumat din dorința de a ajuta, demonstrând că precizia asistentului și sclipirea epigramistului pot locui, armonios, în același suflet.
Liderul „Cetății Umorului”
Sub președinția sa, Clubului Umoriștilor Vâlceni, municipiul Râmnicu Vâlcea a încetat să fie doar un punct pe hartă, devenind o veritabilă „capitală a satirei”. Prin dedicare și carismă, a transformat comunitatea locală de umoriști într-o voce respectată la nivel național.
Contribuția sa nu a fost doar creativă, ci și documentară. Volumul său, „Pagini din istoria epigramei vâlcene”, Editura Rotipo, 2017, rămâne o lucrare esențială, un hrisov al spiritului critic local care pune ordine în memoria culturală a locului.
O voce în „Marea Antologie a Epigramei Românești”
Recunoașterea valorii sale a depășit rapid granițele județului. Prezența sa în „Marea antologie a epigramei românești” de Efim Tarlapan (vezi p. 351) și participarea activă în cadrul Uniunii Epigramiștilor din România confirmă statutul său de maestru al genului scurt.
Spiritul său observațional nu era unul punitiv, ci unul corectiv, hrănit de acel „haz de necaz” atât de specific românesc, dar șlefuit cu o eleganță intelectuală rară.
Moștenirea „Povestea Vorbei”: un far pentru generațiile viitoare
Articolele dedicate lui Nichi Ursei nu vorbesc doar despre un scriitor talentat, ci despre un om generos care a păstorit noile generații de umoriști.
Astăzi, premiul care îi poartă numele servește drept far pentru tinerii condeieri, asigurându-se că tradiția spiritului critic nu se stinge.
Moștenirea sa este una vie: o lecție despre cum poți privi lumea cu rigoarea unui specialist și cu zâmbetul unui înțelept, lăsând în urmă o lume puțin mai lucidă și mult mai senină.
În amintirea sa, reproduc două dintre „bijuteriile” sale.
„Fu visul cel mai fericit!
Sosise soacra pe la noi
Şi se făcea că a venit
Să-şi ceară fata înapoi.”
„Să vii sărac în Capitală
Trădându-ți neamul de oier,
La Parlament să intri-n sală
Şi-n patru ani… să pleci boier!”
*
Eu sunt convins că azi, când ar fi împlinit 78 de ani pământeni, acolo, printre îngeri, le va fi încropit câteva catrene… stelare!
Iulian POPESCU
