Modul de funcţionare al economiei mondiale, caracterizat prin manifestarea unei tendinţe de deschidere a pieţelor naţionale, poate fi explicat prin analiza procesului de formare a societăţilor multinaţionale, a cauzelor generatoare ale acestui proces, a dimensiunii şi locului lor, a problemelor legate de funcţionarea acestora, precum şi prin prezentarea efectelor generate asupra dezvoltării economiilor naţionale.
Societăţile multinaţionale generează o contribuţie substanţială la dezvoltarea economiei mondiale prin integrarea sistemelor naţionale la nivelul schimburilor economice, al procesului de producţie şi al structurilor financiare şi monetare.
Apărute încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timp, societăţile multinaţionale s-au impus relativ repede, devenind în perioada următoare celui de-al doilea război mondial un factor deloc de neglijat în economia mondială; adesea, ele sunt prezentate drept tipul de organizaţie reprezentativ pentru gândirea post-industrială. Complexitatea deosebită a acestui proces de multinaţionalizare şi internaţionalizare a firmelor este dovedită prin numărul mare de denumiri şi modalităţi de definire a acestora în lucrările de specialitate ale unor reputaţi specialişti în domeniu. Literatura de specialitate face referire fie la firme, întreprinderi, societăţi, corporaţii care la rândul lor sunt catalogate drept multi-, pluri-, trans-, supra- naţionale, fie mari unităţi internaţionale.
Forma cea mai des întânită este denumirea de societate multinaţională, deoarece prezintă cel mai concret caracteristica sa de bază – faptul că activităţile economice sunt desfăşurate la nivelul a cel puţin două ţări. Acestea sunt societăţi multinaţionale, formate, de regulă, dintr-o societate principală (societatea de bază) şi mai multe filiale cu activăţi în diferite ţări sau chiar continente.
Societatea multinaţională realizează o organizare internaţională a producţiei, iar motivaţiile pătrunderii pe alte pieţe sunt legate de condiţiile locale avantajoase de producţie; fiecare filială este specializată în cadrul acesteia, reprezintă un ansamblu integrat, iar debuşeul principal al fiecărei unităţi este dat de celelalte filiale în cazul produselor semifabricate sau piaţa mondială în cazul produselor finite.
O societate este considerată multinaţională doar atunci când coordonează şi controlează mai multe filiale de producţie în diferite ţări. Aceasta se bazează pe un “bazin” internaţional de resurse umane, materiale şi financiare, şi promovează la scară globală un anumit set de valori proprii. În acest sens, companiile multinaţionale se caracterizează prin internaţionalizarea producţiei şi a serviciilor oferite şi prin existenţa resurselor umane, materiale, financiare şi informaţionale la nivel internaţional.
Valorile unei corporaţii multinaţionale sunt:
- sistemul de management;
- atenţia acordată mediului;
- implicarea în viaţa comunităţii;
- marca sau brand-ul;
- sistemul de producţie;
- inovarea;
- angajaţii;
- tradiţia;
- adaptarea la cultura locală;
- sistemul de distribuţie;
- campaniile publicitare.
Potrivit unui raport UNCTAD 2009, există aproximativ 60.000 de corporaţii multinaţionale, care deţin peste 500.000 de filiale în toată lumea. Peste 60% din totalul corporaţiilor multinaţionale se află în cinci state dezvoltate: Franţa, Japonia, Marea Britanie, Germania şi SUA.
Conform statisticilor, din cele circa 500 de companii transnaţionale (aflate în clasamentul celor mai profitabile societăţi multinaţionale, după cifra de afaceri), 244 sunt înregistrate în SUA, 46 în Japonia, 23 în Germania şi 173 în alte state din Europa.
Companiile americane se menţin în top şi în clasamente după alte criterii: profit (7 din primele 10), vânzări (6 din 10).
Lupta de concurenţă între STN-uri devine tot mai intensă. Sunt însă şi cazuri în care constanţa caracterizează evoluţia STN-urilor. Unele mari companii reuşesc să se menţină în top ani îndelungaţi. Exemplu în acest sens pot fi General Electric, Exxon, IBM, ATT din SUA, dar şi Toyota, Nestlé, Unilever, British Petroleum, Royal Duch-Shell. Este de remarcat, de asemenea, constanţa în topul mondial al societăţilor de telecomunicaţii: Nippon Telegraph and Telephone, Deutsche Telekom, British Telecommunications, France Telecom etc. De o constanţă remarcabilă dau dovadă şi STN-uri din ţări mici: Roche şi Nestlé (Elveţia), Ericsson şi Electrolux (Suedia), ABB (Asea Brown-Boveri, Suedia-Elveţia) etc.
Totodată, volumul cifrei de afaceri al multora dintre companiile multinaţionale depăşeşte PIB-ul multor state cu economii avansate. De exemplu, General Motors are vânzări mai mari decât PIB-ul Danemarcei, Ford decât Norvegia, Exxon decât Africa de Sud, Royal Dutch Shell decât Turcia.
Caracteristicile organizaţionale ale companiilor multinaţionale, globale,internaţionale şi transnaţionale
| Caracteristici organizaţionale | Multinaţional | Global | Internaţional | Transnaţional |
| Configuraţia resurselor şi capacităţilor | Descentralizarea şi independenţa naţională | Centralizarea şi dimensiunea globală | – | Dispersare, interdependenţă şi specializare |
| Rolul operaţiunilor externe | Identificarea şi exploatarea oportunităţilor locale | Implementarea strategiei companiei mamă | Adaptarea şi influenţarea competenţelor companiei- mamă | Contribuţii diferite ale unităţilor naţionale până la operaţiuni integrate |
| Dezvoltarea şi implementarea cunoştinţelor | Dezvoltarea şi implementarea cunoştinţelor de către fiecare unitate | Dezvoltarea şi implementarea cunoştinţelor la centru | Dezvoltarea cunoştinţelor la centru şi transferarea la unităţile din străinătate | Dezvoltarea globală a cunoştinţelor în circulaţia internaţională a acestora în vederea implementării |
Sursa: Bartlett, Christopher A.; Ghoshal, Sumantra – “Managing across borders. The transnational solution”, Ed. HBR, Boston, 2002
Între firmele transnaţionale nu regăsim numai firme de dimensiuni mari. Între avantajele competitive ale firmelor mici se numără flexibilitatea şi posibilitatea orientării rapide a acestora.
Societăţile transnalionale sunt forţele motrice ale mondializării şi internaţionalizării activităţilor economice. Strategiile lor au vizat valorificarea superioară a oportunităţilor oferite de spaţiul economic global. Ele au implementat încă din anii ’60-’70 strategia de raţionalizare a producţiei, punând accentul pe fructificarea diferenţei de costuri (manoperă, materii prime etc.) în zonele de interes, localizarea producţiei în ţări în curs de dezvoltare cu resurse de materii prime şi umane ieftine şi calificate sau în ţări/ zone care oferă o piaţă sigură de desfacere a produselor. Începând cu aniii ’80 se constată o diversificare a strategiilor şi practicilor utilizate, au apărut strategii globale de afaceri (societăţile transnaţionale realizează alianţe strategice şi cooperări internaţionale).
În ultimele decenii influenţa companiilor transnaţionale tinde să crească semnificativ. Astfel, este important de menţionat coeficientul ridicat de agregare a pieţei internaţionale – mai puţin de 50 de societăţi transnaţionale controlează peste 40% din comerţul mondial. Aceste companii sunt lideri în domeniul lor de activitate şi controlează şi coordonează global toate aspectele legate de finanţare, cercetare-dezvoltare, producţie, marketing, management etc, uneori peste puterile şi, interesele statului naţional.
În forma incipientă, corporaţiile transnaţionale au acţionat ca nişte colonizatori, fiind sprijinite economic de către ţara de origine, fără ca ţările-gazdă să întreprindă măsuri de protejare a propriilor interese.
În perioada interbelică, s-a manifestat o tendinţă de integrare a filialelor corporaţiilor în economia ţărilor-gazdă. Această tendinţă s-a manifestat datorită măsurilor de protecţie adoptate pe linie de comerţ.
Perioada după cel de-al doilea război mondial şi până la sfârşitul anilor ’60 a fost caracterizată de liberarizarea comerţului internaţional, ca urmare a rundelor GATT şi a efectelor acordului de la Bretton Woods. În această perioadă a crescut rolul investiţional al corporaţiilor transnaţionale, datorită lipsei de lichidităţi a ţărilor dezvoltate pentru a-şi satisface cererea de materii prime, dar şi lipsei de tehnologie a ţărilor în curs de dezvoltare.
Acţiunea corporaţiilor transnaţionale, în anii ’70-’80 se caracterizează prin accentuarea integrării regionale.
Astăzi, vânzările întreprinderilor multinaţionale prin intermediul filialelor acestora din străinătate, precum şi numărul „alianţelor tehnologice” prezintă o creştere semnificativă.
Dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale va atinge o nouă etapă, caracterizată de distanţarea acestora din ce în ce mai mult de ţara în care au fost înfiinţate.
Sunt trei stadii de dezvoltare ale corporaţiei multinaţionale într-o multitudine de medii naţionale.
În primul stadiu corporaţia multinaţională este considerată o “corporaţie multilocală” datorită faptului că realizează strategii de afaceri individualizate pentru fiecare ţară. În stadiul al doilea, corporaţia îşi concentrează eforturile asupra ţării de origine încercând, în acelaşi timp, să domine piaţă globală devenind o “corporaţie globală”. În ultima etapă, corporaţia beneficiază de reusurse materiale, umane, financiare şi informaţionale la nivel global, având statutul de “corporaţie transnaţională”. Prin realizarea de investiţii străine directe în ţara-gazdă, corporaţia transnaţională stabileşte o relaţie de co-proprietate între ea şi ţara respectivă.
Pentru a fi catalogată drept corporaţie transnaţională, o firmă ar trebui să deţină subdiviziuni sau filiale la nivelul a cel puţin 5-6 ţări şi să deţină o pondere minimă de 25% a activelor deţinute în străinătate în total active. Estimări recente apreciază că 500 de corporaţii multinaţionale deţin controlul asupra a 70% din comerţul internaţional, iar 1% dintre acestea deţin în proprietate jumătate din acţiunile emise ca urmare a investiţiilor străine.
Putem considera că, datorită realizării unui transfer complex de resurse şi administrării activelor productive în corelaţie cu realităţile culturale şi economice ale ţării-gazdă, corporaţiile transnaţionale reprezintă organizatorii şi inţiatoriii producţiei internaţionale.
Producţia internaţională reprezintă, în fapt, expresia fenomenului de integrare în economia mondială contemporană.
În industria produselor ambalate de marcă se cere un grad ridicat de receptivitate teritorială. În telecomunicaţii, abilitatea de a dezvolta inovaţii şi de a le transfera în jurul lumii a fost deseori cerinţa primordială pentru succes.
Activând în domenii diferite, companiile se diferenţiază prin poziţii strategice diferite, structuri organizaţionale şi management, care nu reflectă neapărat caracteristicile domeniului în care acţionează. Am identificat trei modele distincte reprezentante în cele nouă companii pe care le-am studiat.
Unele companii şi-au dezvoltat o poziţie strategică şi capacităţi organizaţionale care le permit să fie foarte sensibile şi adaptabile la medii naţionale diferite din întreaga lume. De fapt, aceste corporaţii administrează un portofoliu de numeroase entităţi naţionale, acesta fiind motivul pentru care le vom numi companii multinaţionale.
Philips a acordat libertate strategică şi independenţă în organizare organizaţiilor sale naţionale autonome; în industria produselor ambalate de marcă, Unilever a permis companiilor din alte teritorii să acţioneze total independent; iar în telecomunicaţii, angajamentul ITT să construiască linkuri cu fiecare politică a sa şi a condus la dezvoltarea operaţiilor în întreaga lume fiind percepuţi aproape întotdeauna ca şi companii locale.
În opoziţie, alte companii (în special cele din Japonia) au dezvoltat operaţii internaţionale mult mai motivate de nevoia de eficienţă globală şi mai centralizate în deciziile lor strategice şi operaţionale.
Datorită faptului că aceste compani consideră piaţa mondială ca un întreg integrat se numesc companii globale. Pentru acestea, mediul global în care operează şi nevoile consumatorilor din întreaga lume sunt unităţi dominante de analiză şi nu statele sau piaţa locală.
Produsele şi strategiile sunt dezvoltate să fie utilizate de o piaţă mondială unitară şi integrată. Ca şi celelalte firme japoneze care acţionează în acest domeniu, Mastsushita s-a
dezvoltat în afara ţării printr-o strategie bazată pe export şi a păstrat o dezvoltare a produselor, operaţiunile de realizare şi strategia de marketing puternic centralizate.
În telecomunicaţii, datorită faptului că afacerea companiei NEC s-a dezvoltat prin exploatarea iniţială a pieţei locale, tinde de asemenea să aibă capacităţi puternice centralizate şi un sediu central unde se discută şi se decid anumite direcţii.
Extinderea internaţională prin creşterea resurselor materiale ale ţărilor-gazdă, NEC a dezvoltat o strategie de coordonare mai cuprinzătoare decât concurentul său ITT. Chiar şi compania care producea săpun şi detergent, Kao, demonstrează o centralizare puternică concepută pentru a sprijini strategiile sale tehnologice şi eficienţa ridicată.
Strategia unui al treilea grup de companii se bazează în primul rând pe transferarea şi adaptarea cunoştiinţelor sau expertizei companiei-mamă unor pieţe străine. Compania-mamă păstrează o influenţă şi un control considerabil, dar mai scăzută decât într-o companie globală clasică; unităţile naţionale pot adapta produsele şi ideile venite de la sediu central, dar au o independenţă şi o autonomie mai scăzută decât subsidiarele companiei multinaţionale.
Datorită faptului că strategiile acestor companii reflectă paternitatea modelului cunoştiinţelor descrise în binecunoscuta teorie a ciclului produsului internaţional, le putem numi companii internaţionale.
General Electric îşi administrează afacerea prin exploatarea tehnologiei şi abilităţilor companiei-mamă pe pieţe diferite. Această filosofie strategică caracterizează şi strategia de internaţionalizare a companiei Procter&Gamble deoarece a realizat replici miniaturale ale organizaţiei “mamă” pentru a adapta produsele P&G fără a se devia de la “calea Procter”.
Reţeaua internaţională a companiilor locale ale lui Ericsson este mult mai adaptabilă decât a companiei NEC şi păstrează un control centralizat mai puternic decât ITT. Dar este mai legată de compania-mamă la transferul şi adaptarea dezvoltării tehnologiilor ca bază a expansiunii internaţionale.
Fiecare din aceste companii a devenit o corporaţie gigant prezentă în întreaga lume prin exploatarea capacităţii sale particulare strategice.
Totuşi această concentrare pe o abordare strategică specifică a fost centrul problemelor cu care s-au confruntat fiecare companie în mijlocul anilor ’80. Forţele mediului au schimbat radical natura cerinţelor strategice în multe ramuri şi abordarea tradiţională a companiilor multinaţionale, globale şi internaţionale nu mai poate furniza un răspuns adecvat. Noile provocări aduc în discuţie necesitatea unei soluţii noi care să fie eficientă într-un mediu puternic competitiv, volatil şi schimbător.
Corneliu Cirstea
