Sunt multe lucuri de lăudat, în Râmnicu Vâlcea.
Călătorul însetat, care vine de la București, de la Pitești, ori dinspre Craiova, respiră, la Râmnic și suspină: “ Ce oraș frumos!”. Nu tu fabrici și uzine, nu tu poluare masivă, nu tu ambuteiaje și alte bucureștenisme. Râmnicul e curat. Eu îl compar, nu cu Bucureștiul, ci cu Parisul, care în ultimii ani îmi devenise familiar. E drept, mă refer aici la curățenia străzilor, pe care la Paris nici nu o observi, pentru că bogăția culturală te orbește, ți se revarsă în cap , ca o cascadă, îți inhibă spiritul critic și te amuțește. Cum ai putea să vezi hârtiile aruncate pe jos, chiștoacele de țigări, care la Paris sunt un gest de frondă și de libertate, când în fața ta se ițește silueta de neconfundat a turnului Eiffel? Tu nu vezi asta, la Paris. La Râmnic, unde fațadele socialismului biruitor te înconjoară, e greu să nu constați mizeria. Primăria a înțeles asta și a apăsat pedala curățeniei. A fost bine, pentru toți.
Altele sunt problemele Râmnicului.
Depopularea lui masivă, lipsa locurilor de muncă, lipsa oportunităților, de tot felul, lipsa locurilor de distracție. Lipsa marilor investitori. Orașul nu are un club, ca lumea, Tao a îmbătrânit, Aby Stage bar a ocupat o nișă, altul nu mai e. E inadmisibil ca tinerii să migreze spre Sibiu și să-și facă un cartier al lor, al vâlcenilor. Cândva, actualul primar, venea de la Sibiu, însoțit de soția sa, să se stabilească la Vâlcea, pentru că Vâlcea era un oraș de perspectivă.
Și a fost, cel puțin, pentru ei.
Astăzi, Râmnicul este raiul pensionarilor.
Sigur, la Vâlcea se trăiește mai mult, orașul este situat într-o depresiune, e înconjutat și străbătut de ape. Sigur, ritmul vieții e mai lent, iar asta simt călătorii, de care pomeneam, la început. Bați suta la Vâlcea sau, cel puțin, poți spera.
Dar, nu ne putem îmbăta, cu apă rece. Nici noi, cetățenii, nici administrația locală, nici cea județeană. Nu putem accepta ca orașul să devină un imens azil, în care oamenii se pregătesc să moară liniștiți. Nu acesta este ceea ce ne dorim. Pentru cine construim blocuri? Sunt sute de apartamente goale, la Râmnic. Poate mii, îmi spune un coleg, care se uită peste umărul meu. Și se pregătesc alte câteva mii, pe Capela, spre Vlădești. Cam peste tot, prin oraș, sunt șantiere.
Ar fi minunat și aș apluda acest demers constructiv, acest hei-rup, producător de plus-valoare, dacă ar exista și cumpărători. Dar ei se îndepărtează de locul nașterii și al coplăriei lor, ar pleca și mâiine din Râmnic, dacă ar avea o oportunitate, fie în țară, fie aiurea, în lume. Iar eu nu pot înțelege acest tip de spleen, această dorință de a fugi de acasă, decât ca neputința de a reuși aici.
De ce fug vâlcenii de acasă?
E o întrebare, care, dacă aș fi lider local, m-ar chinui zilnic. Pentru că, de aici, din această disperare, se naște revolta cetățenilor vâlceni, care a dat flit modului egoist de a fi al politicienilor locali. Schimbarea este un val popular, care acum se adună în adâncuri, dar care, atunci cînd va țâșni, va deveni un torent, de neoprit, în ciuda pregătirilor care se fac.
Dacă aș fi lider local, aș deschide orașul.
L-aș elibera din ferecăturile locale, benefice, poate pentru unii, dar catastrofale, pe termen lung, în primul rând pentru actualii lideri. Aș cauta investitori și investiții, românești sau străine. Aș găzdui conferințe de business și aș pune în discuție viitorul imediat, dar și pe termen lung. Aș consulta populația, cetățenii actuali, dar și pe copiii lor din străinătate. Chiar și “diaspora” de la Sibiu. Mi-aș revedea politica de alianțe și aș deschide calea consultărilor cu celelalte forte politice.
Sper ca acest semnal de alarmă transmis public, să fie înțeles, în mod just, de noi toți.
De primarul Mircia Gutău, de actualul executiv al Primăriei, aflat în cea mai favorabilă poziție, pentru un nou mandat, dar și pentru ceilalți aspiranți la fotoliul de primar. Încă ceva. O nouă dimensiune culturală, gândită în detaliu, va salva orașul, îl va curăța de tot ceea ce este rău. Până la urmă, noi toți avem pasiuni, interese și dorința de a trăi mai bine. Acasă. Acest mai bine colectiv, înainte de cel individual, ar trebui să ne preocupe.
Pe noi toți. Eu doar am zis.
Un editorial de Silviu Popescu
