Afacerile internaţionale, considerate ca totalitatea activităţilor derulate în afara frontierelor naţionale, incluzând comerţul internaţional, producţia din străinătate, serviciile industriale din transporturi, domeniul financiar-bancar, turism, publicitate şi comunicaţii, construcţii, desfaceri cu amănuntul etc, s-au dezvoltat semnificativ după al doilea război mondial, în mai multe etape:
– Perioada 1945–1960, caracterizată de redresarea economică a ţărilor cu economii dezvoltate după al doilea război mondial şi marcată de dominaţia Statelor Unite ale Americii la nivel mondial, formarea Comunităţii Economice Europene, dar şi de crearea a două blocuri economico-politico-militare cu mecanisme economice diferite;
– Perioada 1960 – 1989 caracterizată prin creşterea volumului afacerilor internaţionale de la circa 150 mld. $ în anul 1962 la peste 3.000 mld $ în anul 1989, apariţia unor fenomene de instabilitate economică şi socială, precum cele două şocuri petroliere din anii ‘70, respectiv ‘80, cu consecinţe importante inclusiv asupra viziunii companiilor multinaţionale în anii care vor urma;
– Perioada post – 1989, marcată de apariţia economiei de piaţă a ţărilor est-europene şi de crearea a trei poli economici majori formaţi din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeana şi Japonia (Asia de Sud-Est), care domină afacerile internaţionale, dar şi de puternice manifestări anti-globalizare, unele generând fenomene negative extreme precum naţionalismul economic.
Firma se integrează în tendinţa generală de internaţionalizare a pieţelor şi activităţilor economice prin surclasarea limitărilor locale, naţionale şi regionale, dar şi prin abordarea mediului în mod global. Din acestă perspectivă, internaţionalizarea reprezintă ansamblul de metode, tehnici şi instrumente puse în slujba demersului strategic al firmei de a activa pe pieţe externe.
Existenţa elementelor controlabile sau necontrolabile de către companie reprezintă elementele care pot favoriza decizia de internaţionalizare. Acţiunea acestor factori determină ca motivele internaţionalizării, studiate dintr-o perspectiva microeconomică, sa fie grupate în următoarele categorii importante:
- motive reactive, văzute ca un răspuns al firmei la presiunile externe, incluzând: amplificarea concurenţei, scăderea vânzărilor pe piaţa internă, excesul de capacitate productivă, apropierea de clienţi;
- motive proactive, care forţează compania să valorifice o serie de avantaje comparative, strategice sau competitive.
Din perspectivă macroeconomică pot fi identificaţi o serie de factori cu efect pe termen lung, ca:
– destinerea economică şi politică la nivel global, generat prin extinderea practicilor de tip liberal şi neo-libereal în faţa economiei centralizate, de comandă şi democratizarea mediului de afaceri,
– impactul tehnicii şi tehnologiei asupra activităţii organizaţiilor,
– amplificarea nivelului concurenţei internaţionale,
– amplificarea gradului de integrare a economiilor naţionale – cele mai importante forme de integrare economică, sub aspectul volumului de exporturi-importuri realizate sunt: Uniunea Europeana (U.E.), Asociaţia Americană a Liberului Schimb (N.A.F.T.A.), Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.), Piaţa Comună Sud-Americană (MERCOSUR).
– globalizarea pieţelor, concomitent cu reducerea diferenţelor dintre ele.
Gradul ridicat de accesibilitate al produselor sau serviciilor provenite din activitatea companiilor multinaţionale a generat modificări radicale în privinţa comportamentul consumatorilor, indiferent de ţara de provenienţă. Deşi nu putem contesta existenţa unor diferenţe substanţiale între cumpărătorii de pe diferite continente, standardizarea utilizată de firmele multinaţionale a condus la considerarea pieţei produsului ca fiind mai importantă decât piaţa naţională. În consecinţă, obiectivul strategic al unei firme cu orientare internaţională este cel al satisfacerii cu un produs standardizat, în diverse spaţii geografice, a unui număr cât mai mare de consumatori internaţionali.
La nivel microeconomic, motivele pentru care o firmă poate decide să se extindă la nivel internaţional sunt la fel de variate ca şi modurile de a realiza acest lucru. Supravieţuirea, creşterea vânzărilor, obţinerea de resurse şi expertiza, reducerea costurilor, diversificarea într-un domeniu de afaceri semnificativ şi în dezvoltare, deservirea şi extinderea bazei de clienţi sau vânzarea produselor existente pe noi pieţe sunt câteva din motivele pentru care firmele concurează la nivel multinaţional.
Un studiu privind comerţul cu amănuntul, de exemplu, a identificat două tipuri de factori („Push”- Împinge, şi „Pull”- Trage), care influenţează creşterea multinaţională.
Factorii „Push” sunt:
- saturarea pieţei interne sau supracompetiţia;
- recesiunea economică sau dezvoltarea limitată;
- populaţie în declin sau îmbătrânită;
- politici economice rigide;
- costuri ridicate de operare (forţă de muncă, chirii, taxe, etc.);
- presiunea acţionărilor pentru a menţine creşterea profiturilor;
- sindromul imitaţiilor în comerţul cu amănuntul.
Factorii „Pull” sunt:
- subdezvoltarea unor pieţe sau competiţia slabă;
- cresterea economică puternică sau creşterea standardului de viaţă;
- explozia demografică sau grad ridicat de populaţie tânără adultă;
- un mediu legislativ relaxat;
- costuri de operare favorabile (forţă de muncă, chirii, impozitare);
- răspândirea geografică a riscurilor comerciale;
- oportunitatea inovării în noile condiţii de piaţă.
Totodată, potrivit opiniei specialiştilor, pe plan internaţional se disting cel puţin cinci grupe de motive principale, pentru care firmele transnaţionale efectuează investiţii directe în străinătate:
- pentru a nu-şi pierde furnizorii sau clienţii principali, care au decis să recurgă la producţie internaţională, firma caută să-i urmeze;
- nevoia continuă de adaptare a produsului la cerinţele specifice ale unei anumite pieţe din străinătate şi la unele caracteristici specifice resurselor şi capacităţilor de producţie locale;
- pentru a elimina cheltuielile de transport, firmele transnaţionale investesc în străinătate, înfiinţând filiale;
- firma consideră necesară investiţia directă în străinătate în condiţiile în care aceasta se încadrează în strategia globală de producţie şi marketing, astfel încât să se poată anticipa mişcările concurenţei;
- depăşirea barierelor vamale impuse de ţările unde, până acum, firmele transnaţionale îşi exportaseră produsele.
Accesul la resurse naturale pentru a elimina nesiguranţa aprovizionării şi pentru a contracara accesul firmelor rivale este o motivaţie pentru investiţiile străine directe.
În contextul comportamentului raţional, deciziile de bază sunt de consum şi de economisire-investire, pentru o companie multinaţională, prima şi cea mai importantă fiind decizia de investiţii. Se urmarește realizarea unei alocari permanente de capital prin achiziția de active fizice sau financiare, în vederea obținerii unei rentabilitati superioare.
Expansiunea corporaţiilor transnaţionale este motivată de ceea ce ele percep a fi în interesul membrilor organizaţiei pe care ea o reprezintă. Membrii organizației sunt salariaţii, managerii și acţionarii corporaţiei multinaţionale.
Statul are şi el interes în expansiunea corporaţiilor, pentru că primeşte impozite din profiturile obţinute de corporaţiile transnaţionale. Orice venit rezidual obţinut de o firmă peste costul de oportunitate al resurselor disponibile va fi regăsit sub formă de profituri pentru proprietarii firmei, iar forţa unei organizaţii moderne este dată de maximizarea profiturilor în raport cu capitalul investit.
În functie de motivaţiile care stau la baza expansiunii corporaţiilor multinaţionale , investiţiile străine directe pot fi grupate în cinci mari categorii:
- investiţii străine directe în vederea exploatării de resurse;
- investiţii străine directe aflate în căutare de pieţe;
- investiţii străine directe aflate în căutare de eficienţă;
- investiţii străine directe aflate în căutare de active strategice;
- Alte tipuri de investiţii străine directe, care au la bază alte motive decât cele anterioare.
Marile corporaţii transnaţionale urmăresc obiective multiple şi marea lor majoritate se angajează în investiţii străine directe care presupun combinaţii ale tipurilor enumerate anterior. Fiecare tip de investiţii străine directe poate avea caracter agresiv sau defensiv. Agresivitatea este dată de atitudinea pro-activă a firmei, în urmărirea scopurilor sale strategice. Defensivitatea constă în reacţia la acţiunile întreprinse de concurenţi sau de guvernele străine, cu scopul de a-şi proteja poziţia pe piaţă.
Motivaţiile de expansiune ale corporaţiilor multinaţionale se pot modifica pe masură ce are loc maturizarea companiei ca investitor pe pieţele externe. În prima fază, firmele investesc în afara ţării de origine pentru a obţine resurse naturale sau acces la pieţe. Odată cu mărirea gradului de multinaţionalizare, firmele multinaţionale le pot utiliza activităţile din străinătate pentru a-şi creşte influenţa pe plan mondial prin amplificarea eficienţei sau prin obţinerea de noi surse de avantaj competitiv.
Investiţii străine directe în vederea exploatării de resurse
Corporaţiile transnaţionale angajate în acest gen de investiţii străine directe investesc în străinătate pentru a obţine resurse la un cost mai scăzut decât în ţara de origine sau pentru a avea acces la resurse care nu sunt disponibile în ţara de origine. În cea mai mare parte a cazurilor, rezultatul activităţii filialelor este destinat exportului către ţările dezvoltate.
Firmele transnaţionale caută resurse naturale, forţă de muncă sau capacităţi tehnologice, manageriale, organizaţionale şi de experienţă.
Căutătorii de resurse naturale – sunt, în general, firme din sectorul primar (industria extractivă) şi din industria prelucrătoare, pentru minimizarea costurilor şi asigurarea surselor de aprovizionare. Resursele căutate: minereuri (zinc, cupru, bauxită), materii prime (petrol), produse agricole (cauciuc, tutun, zahăr, banane, ananas, ulei de palmier, cafea, ceai) etc. Adesea, companiile multinaţionale negociază cu guvernele ţărilor gazdă pentru a obtine accesul la materiile prime în schimbul de investiţii străine directe.
Căutătorii de forţă de muncă – investiţii străine directe ce caută forţă de muncă necalificată şi ieftină. În general sunt firme din sectorul secundar şi terțiar (textilele şi confecţii, produsele electronice şi electrocasnice, ceasornicăria). Scopul final este furnizarea de produse finale intensive în forţa de muncă pentru export. Principalele ţări (regiuni)- gazdă ale acestui tip de investiţii străine directe sunt: Asia de Sud-Est şi Sud, China, Caraibele, Haiti, Mexic, dar şi câteva ţări din Europa (Portugalia, Spania, Irlanda de Nord, mai recent tarile Europei Centrale si de Est). Pentru atragerea acestor investiţii străine directe, ţările gazdă au creat zone de comert şi au acordat concesii vamale societăţilor multinaţionale .
Căutătorii de capacităţi tehnologice, manageriale, organizaţionale şi de experienţă – sunt investiţii străine directe, ce caută know-how tehnologic, managerial, organizaţional şi de marketing. Exemple ar putea constitui alianţele încheiate de companiile coreene, taiwaneze şi indiene cu firme din Uniunea Europeană sau Statele Unite în sectoare tehnologic intensive, dar și achiziţiile de firme americane realizate de firmele japoneze în sectorul biogeneticii.
Investiţii străine directe aflate în căutare de pieţe
Acestea sunt reprezentate de firme care investesc într-o anumită ţară sau regiune pentru a furniza bunuri şi servicii pe piaţa autohtonă sau pe cele vecine. În cele mai multe cazuri, aceste pieţe fuseseră aprovizionate prin exporturi anterioare ale firmei multinaţionale care, fie din cauza impunerii de bariere în calea comerţului, fie din reconsiderarea dimensiunii pieţei, care justifică realizarea de producţie pe plan global, nu mai reprezintă modalitatea cea mai potrivită de acces pe piaţă.
Investiţii străine directe de căutare a pieţelor pot fi întreprinse în scopul susţinerii sau protejării pieţelor existente sau în scopul explorării şi al promovării de noi pieţe.
Asemenea investiţii străine directe pot fi realizate din raţiuni defensive sau agresive. Investiţiile agresive vizează promovarea intereselor globale ale firmei prin investirea pe pieţe în expansiune.
Investiţii străine directe aflate în căutare de eficienţă
Motivaţia investiţiilor străine directe în căutare de eficienţă constă în raţionalizarea structurii investiţiilor destinate căutării de resurse sau de pieţe, astfel încât firma investitoare sa poată obţine avantaje din deţinerea unor activităţi dispersate geografic.
Investiţii străine directe aflate în cautare de active strategice
Această categorie cuprinde acele corporaţii transnaţionale care se angajează în investiții străine directe, de obicei prin achiziţionarea activelor firmelor străine, pentru a-şi promova obiectivele strategice pe termen lung, mai ales acelea de susținere şi promovare a competitivităţii lor la nivel global.
Alte tipuri de investiţii străine directe
Ele pot fi investiţii de evadare, investiţii de sprijin și investiţii pasive.
Investiţii de evadare se fac pentru a evita legislaţia restrictivă sau politicile macroeconomice aplicate în ţările de origine. Ele au ca emitent firme din ţări ale caror guverne aplică politici economice intervenţioniste şi tind să fie concentrate în sectoarele de activitate cu reglementări destul de drastice.
Investiţii de sprijin au scopul de a susţine şi sprijini restul activităţilor firmei investitoare. Cele mai numeroase sunt cele legate de comert şi de reprezentante.
O investiţie în străinătate este considerată pasivă daca emitentul investiţiei deţine o cota suficientă din capitalul firmei receptoare pentru a-şi asigura un control sau influenţă asupra acesteia. De asemenea, investiţiile străine directe au la bază motivaţii diferite faţă de investiţiile de portofoliu. Acestea din urmă sunt o expresie a încrederii în managementul şi organizarea existentă a unei firme, şi sunt realizate cu scopul de a obtine profituri sau mărirea capitalului investit.
Companiile transnaţionale pot influenţa luarea deciziilor la nivel înalt, mai ales acelea care le favorizează pe ele mai degrabă decât publicul. Companiile multinaţionale au un cuvânt de spus în formarea politicilor în multe ţări şi chiar în Uniunea Europeană şi Banca Mondială.
Din punct de vedere transnaţional, subsidiarele naționale devin parteneri strategici ale caror cunoștiinte şi capacităţi sunt vitale pentru abilitatea companiei de a menţine un avantaj global competitiv pe termen lung
Economiile în tranziţie prezintă interes pentru investitorii străini datorită calităţii forţei de muncă, dar şi a condiţiilor de realizare, la costuri mult mai reduse, a unor produse de calitate bună. Scopul ar fi speranţa obţinerii unor profituri ridicate, dar şi obţinerea unor avantaje economice cât mai sporite.
Internationalizarea afacerilor este un proces complex, care determină o serie de efecte pozitive, dar care are şi o serie de limite care pot fi considerate efecte negative care activează asupra societatii umane în ansamblul său. Principala problemă generată de evoluţia acestui fenomen o reprezintă dezvoltarea diferențiată a ţărilor lumii, chiar daca au fost făcute eforturi de catre organizaţiile internaţionale în acest sens.
Riscul declanşării unor confruntări militare reprezintă pentru afacerile internaţionale cea mai serioasă problemă care poate apărea la un moment dat. La nivel mondial tensiunile acumulate în diferite puncte ale lumii s-au amplificat, iar numărul zonelor vulnerabile aşişderea.
Corneliu Cirstea
