Preasfințitului Ignatie Episcopul al Hușilor: Atunci când sunt impuse doar responsabilităţi şi obligaţii fără respectarea drepturilor fundamentale ale demnităţii umane plonjăm cu graţie în dictatură
“Atunci când sunt impuse doar responsabilităţi şi obligaţii fără respectarea drepturilor fundamentale ale demnităţii umane, plonjăm cu graţie în dictatură. Este cam ceea ce trăim în aceste vremuri. Instalarea unui despotism sanitar, care se traduce printr-o imixtiune hilară şi ineptă în ceea ce priveşte practica liturgică a Bisericii”, scrie PS Ignatie pe Marginalia Etica, preluat de Romanian Global News.
“Este ca şi cum eu ca episcop, care nu deţin competenţe ştiinţifice medicale, am pretenţia ca epidemiologii, pe vreme de molimă, să ţină cont de recomandările mele în materie de variabilitate genetică a virusului nanometric Covid-19.
Pentru minţile drill lockdown laicitatea, ca expresie a neutralităţii statului faţă de religie, trebuie înţeleasă şi ca expresie a unei „societăţi neutre religios” (Pierre Manent, Musulmanii, obstacolul inedit. Situaţia Franţei, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, traducere şi note de Cristian Preda, Iaşi, Editura Adenium, 2016, p. 32), ceea ce este un abuz. Adică, iniţierea unui proces de neutralizare, din punct de vedere religios, a societăţii prin imixtiunea în viaţa internă a Bisericii. Mai concret, o imixtiune în viaţa spirituală şi liturgică a credincioşilor. De aceea, consider că autorităţile statului, inclusiv seculariştii intoleranţi, care tot vântură în spaţiul public versetul biblic: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Marcu 12, 17), ne-ar face un imens bine dacă ne-ar da ceea ce este a lui Dumnezeu, acum în vreme de pandemie, adică deschiderea bisericilor, în condiţiile de slujire specifice tradiţiei liturgice a Bisericii Ortodoxe. Asta pentru că şi noi, slujitori şi credincioşi, am dat „Cezarului cele care sunt ale Cezarului”, adică solidaritate prin fapte concrete: donaţii de aparatură medicală, donaţii financiare (unii episcopi sau preoţi şi-au donat salariile lor pentru această cauză), donaţii de alimente pentru cei vulnerabili în faţa acestui virus şi spaţii de cazare pentru cei aflaţi în carantină. Toate acestea le-am făcut nu din dorinţa de a demonstra cât de utilă este Biserica, ci cât de sensibilă este la nevoile semenilor noştri.
Prin urmare, bisericile sunt ale credinţei, nu ale statului, care să dispună de ele şi să impună practici liturgice străine de spiritul ei.
Pentru minţile drill lockdown vârful pandemiei este iminent, dar încă nu se lasă venit şi trebuie corelat, în taină, cu viaţa spirituală a Bisericii. Fără a crede în teoriile conspiraţiei, aproape toate pronosticurile legate de vârful pandemiei au fost profetizate (doar) în legătură cu viaţa spirituală a Bisericii. Este redundant să spun că toate profeţiile s-au dovedit, cel puţin până în momentul de faţă, a fi false. Prima dintre ele ne-a spus (rostită oficial pe 8 martie 2020), cu surle şi trâmbiţe, că vârful pandemiei va fi atins, nici mai devreme, nici mai târziu, fix de sărbătoarea Paştilor. Nu a fost să fie. Cu toate acestea, am sărbătorit Paştile în formă incompletă, adică fără credincioşi. A doua profeţie prevedea (rostită oficial pe 13 aprilie 2020) că ţepuşa pandemiei va străpunge devastator sănătatea României la câteva zile după sărbătoarea Paştilor (22-26 aprilie), adică în Săptămâna Luminată şi de Paştile Blajinilor, când ortodocşii ies la cimitire, ca să se roage şi să cinstească memoria celor dragi plecaţi în lumea veşniciei. Profeţia nu s-a împlinit. Cu toate acestea, cei dragi ai noştri au fost privaţi de a li se cânta, cu o lumânare aprinsă, deasupra mormintelor „Hristos a înviat”, pentru că „o persoană moartă nu dispare din comunitate, ci devine o parte a ei permanentă, deşi invizibilă” (Roger Scruton, Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligenţi, traducere din limba engleză şi note de Dragoş Dodu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2017, p. 21).
Pentru minţile drill lockdown Biserica este formată doar din bătrâni, care, ni se tot predică obsesiv aceste lucru, sunt mult mai vulnerabili în faţa acestui virus. Aşa se explică reticenţa autorităţilor de stat faţă de deschiderea bisericilor. De parcă, trăirea credinţei este apanajul exclusiv al bătrânilor; de parcă, Dumnezeu a aşezat frumuseţea credinţei doar în sufletele lor; de parcă, tinereţea este incompatibilă cu viaţa spirituală; de parcă, tinerii nu mai au loc în biserică din cauza bătrânilor, care sunt prea mulţi.
De fapt, în subsidiar, ni se transmite că în curând nu vom mai avea creştini, de vreme ce bisericile sunt ocupate integral şi exclusiv numai de bătrâni.
Câtă manipulare şi lipsă de respect, mai ales, faţă de bunicii noştri şi implicit faţă de Biserică. Această polarizare, indusă subliminal, îmi miroase a comunism, al cărui ADN era lupta de clasă. În cazul de faţă, între bătrâni şi tineri. Ambele segmente de vârstă trebuie puse în relaţie antagonică.
Orice curios, dacă intră într-o biserică citadină sau rurală, va constata cu suficientă lejeritate că sunt credincioşi de toate vârstele, de la copii şi tineri până la bătrâni. Aşa că nu mai vindeţi, rogu-vă, flori florarului, pentru că ne cunoaştem grădina Bisericii şi ştim ce categorii de vârstă avem. Inclusiv preponderenţa lor.
În loc de epilog: „Mircea Ciobanu: Sire, cum se vede, lumea acum, de la Versoix? Regele Mihai: Multă intoleranţă şi credinţă peste tot şubredă. Moralitatea e şi ea în declin. Oamenii parcă nu mai vor să lupte pentru adevăr, ceilalţi sunt lasă-mă să te las, şi când e unul care iese puţin din comun şi începe să spună că e nevoie de adevăr, că nu e bine, că libertatea e rău înţeleasă, îl numesc în fel şi chip şi-i dau la cap. Pe scurt, se întâmplă ceva rău. Nici sfârşit complet, nici început, ceva între. Iar civilizaţia noastră nu prea ştie încotro merge”, se arată în articolul Preasfințitului Ignatie.
Romanian Global News
