Alina Lupu „Mai mult decât crimă și mai mult decât criminal” (jurnal de pandemie)

Mai mult decât crimă și mai mult decât criminal

(jurnal de pandemie)

ALINA LUPU

În timpurile liniștite, nu ținem seama de lucrurile și evenimentele total obișnuite al nevoilor banale ca mersul în parc, cumpăratul bunurilor de consum, întâlnirile cu anturajul nostru de la serviciu sau cu prietenii, chiar adunările familiale stabilite la sfârșitul săptămânii sau și în vacanțe. Cel mai important aspect de care nu ținem seama sunt momentele singure de cugetare, cu noi înșine, pe care le ignorăm fiindcă avem altceva de făcut sau chiar grija că ne scufundăm în propriile gânduri și nu ieșim din halăul propriei minți. Cel mai sigur este să fim absorbiți în fața unui film, la auzitul foșnetului al paginilor de carte și timp petrecut pe internet urmărind ce se întâmplă cu viețile altor suflete mai fericite sau mai zbuciumate decât ale noastre. Adesea, ne complăcem atunci când descoperim că alții duc o viață oarecum asemănătoare cu a noastră fiindcă mai există acel om, undeva, care ne-ar putea înțelege în totalitate dacă ne-am întâlni față în față, în timp ce oamenii apropiați din jurul nostru nu pot să ne înțeleagă sau sunt ocupați cu grijile lor.

Zilnic, purtăm bagajul grijilor personale sau cotidiene, a necunoscutului strâns și apăsat în vorba rostită cu foarte mult patos: “Să vedem ce-o purta mâine” sau “Vedem mâine…”. Din cauza zarului haotic aruncat, mulți alegem să ignoram anumite aspecte ale vieții care ne afectează, direct sau indirect, dintr-o sumedenie de motive întocmite și știute numai de noi, în speranța – poate disperarea – de a nu fi captați de salata abisului consumator de timp și energie. Viața devine un ritual repetat cu intermitențe aruncate, pe moment, ce sunt rezolvate într-un timp relativ scurt sau ne marchează pentru totdeauna încât să purtăm cicatricea și trecem peste, până când nu mai ținem seama de aceasta. Înțelegem, prin urmare, că trebuie să ne temperăm după loviturile primite fiindcă nu sunt pentru totdeauna, viața mergând mai departe, acreala disipată decât era inițial.

Zece ani mai târziu, de la ultima criză economică blestemată, fără condamnați și demoralizare supremă a neputinței din propriile vieți, din România și întreaga planetă, totul părea să o ia pe calea treptată a dezvoltării (lente ce-i drept), a îndreptării sociale sau a coagulării într-un status quo care, în ciuda aparenței interminabile, are un sfârșit de unde începe altă eră, alta etapă. Ce s-a reușit sau nu s-a reușit, a ajuns să fie o amintire din care să decidem cum să o abordăm ca o concluzie din viața noastră. Ce putem spera este să fie ultima oara când suntem prinși pe neașteptate, într-un cerc vicios pe care nu îl înțelegem, cu atât mai puțin din a nu avea control asupra acestuia. Sperăm ca deceniul petrecut în criză să se termine și să ne continuăm viața într-un start nou, cu alte provocări mai puțin serioase decât cele atunci când a trebuit să ne strângem cureaua și să privim cu încredere un viitor promițător.

Până când la începutul proaspăt al anului 2020, în ianuarie, la televizor pe canalele de știri și mai ales pe internet, s-a raportat că în China, în orașul Wuhan, s-a semnalat infectarea în masă a populației din cauza unui virus. O problemă ce se afla în altă parte a lumii, pe celălalt continent, departe de viețile noastre. Foarte puțin se știa de acest virus și nu erau griji de vreun dezastru deoarece China a trecut prin ceva asemănător în 2003, fără să rezulte în măsuri drastice cunoscute dincolo de granițele țării.

De pe-o zi pe alta, evenimentele începeau să se înrăutățească. Asemeni efectului domino, fiecare țară a ajuns să fie afectată. În fiecare zi, numărul infectărilor creștea, iar apariția primelor decese semnalau alarma pentru instituțiile sanitare și administrațiile naționale. În prima fază, prima țară europeană lovită crâncen de virus a fost Italia. Mai târziu, au urmat celelalte.

La nivel mondial, s-au decis două obiective strategice în tratarea acestei epidemii. Primul, pe termen lung-indefinit și cel mai complex, cercetarea și dezvoltarea unui medicament împotriva virusului. Al doilea obiectiv, pe termen de moment, este filtrarea în masă în așa fel încât infectarea să fie controlată.
Administrațiile țărilor au început, astfel, să implementeze măsuri de distanțare socială, carantinare a celor infectați și testarea în masă. Măsuri de moment până când măsura definitorie poate fi descoperită.

În România, situația nu a fost diferită față de alte țări, însă, măsurile și transformările au diferit de ceea ce se vedea în restul Europei, respectiv a celor ce intră în categoria de țară civilizată. Neliniștea și incertitudinea, iarăși, și-au făcut apariția ca acum 10 ani. Diferența era că, în loc de un „virus financiar”, virusul cel nou este unul care te doboară indiferent cât de gros sau subțire este portofelul și, așa cum alții au ajuns să simtă efectele, să ajungi să te lupți pe viață și pe moarte, cu unii ajungând reci, înconjurați de nimeni, fiindcă virusul nu iartă nici atunci când lacrimile se șterg de masca sanitară. Alții care nu dispun de simptomele asociate de virus, au ajuns să devină vinovați prin asociere. Așa cum virusul nu iartă pe nimeni, nici măsurile (cel puțin din România) nu exclud pe cineva. Din acestea au rezultat multă frustrare și nervi din cauza unor decizii .

În cartea scrisă de Alina Lupu, intitulată „Mai mult decât crimă și mai mult decât criminal (jurnal de pandemie)”, observăm ce se întâmplă atunci când luăm pixul & foaia în format electronic și începem să ne scriem ideile, gândurile și observațiile la tot ce s-a întâmplat și se întâmplă. Se pare că lumea, societatea, s-a întors pe invers și nimeni nu știe ce are cel de lângă, ba chiar schimbările prin care a trebuit să se adapteze societatea românească, până când ceva va rezolva toată epidemia aceasta, au fost mai mult decât drastice.

Doamna Lupu își descrie ideile, gândurile și argumentele din perioada jumătății lunii martie, din primele zile când s-a declarat stare de urgență, despre transformările din societatea românească și efectele acesteia în fața pericolului cu virusul, a observațiilor asupra unor fărădelegi aprobate tacit și exprimarea opiniilor asupra temelor literare, cinematografice, respectiv evenimentelor socio-culturale.

Tudor Iosifaru