OFURI, NEÎMPLINIRI ŞI MULTE ALTELE
În 1996, am fost ales să conduc acest oraș deosebit pe baza unui program cuprins în Contractul cu Râmnicenii. M-ar bucura să se reţină faptul că obligațiile pe care mi le-am asumat prin acest Contract le-am respectat cu sfințenie! Promisiunile așijderi, ba chiar cu un bonus considerabil!
Dar, ca să demonstrez că sunt un om care nu se umflă în pene peste măsură, am să mărturisesc şi câteva dorinţe, gânduri, planuri care – din păcate – au rămas, în varianta optimistă, doar pe hârtie …
Cea dintâi ar fi dalarea (acoperirea) râului Olăneşti în zona centrală. Am auzit și de o altă variantă cu renaturarea albiei râului, ce poate fi interesantă. Dar actuala sufocare a centrului oraşului cu fel de fel de construcţii impune mai degrabă realizarea unei platforme asemănătoare cu cea executată prin dalarea Dâmboviţei în zona magazinului Unirea din Bucureşti. În 1999 am întocmit – autor, arhitectul de excepţie, Cristinel Vlad – un studiu de prefezabilitate care avea ca temă realizarea dalării râului Olăneşti în două etape: prima reprezenta zona cuprinsă între marginea sud-estică a parcului Zăvoi şi podul de cale ferată, urmând ca, în etapa a II-a, s-o extindem în direcţiile est şi vest între podul rutier şi fostul autoservice al gospodăriei de partid. În studiu erau prevăzute parcări, sensuri de circulaţie suplimentare, zone de loisir etc. Din nefericire, planurile au fost aruncate la gunoi de legislatura imediat următoare, iar un alt primar, şi mai puţin inspirat, a construit în continuarea străzii Carol I un pod peste râul Olăneşti, complet inutil. Cu acei bani chiar se putea începe proiectul conceput de noi…
Deoarece dalarea era o investiţie costisitoare, până la găsirea resurselor financiare pentru realizarea ei, întocmisem, cu ajutorul unor specialişti entuziaşti de la Directia Apelor Olt, o documentaţie de amenajare a râului Olăneşti (de fapt ar trebui să se revină la numele, din artefacte, de râul Râmnic) prin construirea de praguri dese şi înalte din gabioane, pentru a se obţine o oglindă continuă de apă între cele două maluri îndiguite. Priveliştea ar fi fost minunată, iar vegetaţia care creşte acum necontrolat în albia râului s-ar elimina fără alt efort.
O idee la care am ţinut foarte mult a fost realizarea Teatrului de pe lacul din Zăvoi. Proiectul, extrem de original, prevedea executarea unor gradene rulante şi a unei scene turnante, care putea fi transformată iarna în patinoar. Iorguş Zamfir, primarul din Mangalia a executat mult mai târziu, prin 2002, ceva similar şi anume teatrul pe mare, care s-a bucurat de un succes grozav, cu spectacole transmise de toate televiziunile naţionale, cu toate că realizarea lui a fost mult mai puţin spectaculoasă decât cea gândită de noi. Dacă realizam această construcţie deosebită, am fi avut întâietate absolută, fiindcă putea deveni, încă din anul 2000, clou-ul unui foarte dorit festival internaţional de teatru stradal, pe care atȃt eu, cȃt şi Teatrul Ariel îl visam de multă vreme. Reuşisem să implic în proiect marea uzină „Vilmar”, care executase deja gratuit gradenele. Restul, scena, instalaţiile etc., urmau să fie realizate după alegeri. Dar …
Unificarea celor două teatre a fost o altă dorinţă care, în opinia mea, ar fi cumulat valorile, ar fi înjumătăţit cheltuielile, permiţând, prin finanţarea combinată a celor două administraţii − judeţeană şi municipală −, să se pună în scenă mai multe premiere cu piese de şi mai mare valoare. Spre sfârşitul mandatului, reuşisem să conving autorităţile judeţene de justeţea ideii mele şi am unificat cele două teatre sub direcţia Doinei Migleczi. Însă discuţiile interminabile, certurile, eu-rile exacerbate și incompati-bilitatea dintre personalităţile actorilor aparţinând celor două teatre m-au determinat să renunţ. Cred, însă, în continuare că acest proiect ar fi în avantajul tuturora, cu o singură conducere, două departamente, unul de teatru atelier, contu-rat pe profilul actual al Teatrului Anton Pann, şi celălalt grefat pe cel al Ariel-ului. Şi-ar putea distribui actorii potriviţi în ambele profiluri, fără cheltuielile suplimentare existente în prezent, iar repertoriile n-ar avea de suferit, ci dimpotrivă.
Supratraversarea Căii Ferate în continuarea bulevardului Tudor Vladimirescu a fost un alt vis pentru care am reuşit doar întocmirea şi aprobarea studiului de prefezabilitate. Era un obiectiv extrem de costisitor, nu putea fi realizat decât cu ajutor financiar european. Gândirea iniţială a suferit însă ulterior prea multe transformări, deoarece unii primari de după anul 2006 au modificat proiectul în fel şi chip, complicând nepermis de mult execuţia finală. Abia acum, după punerea în funcţiune parţială din ultimul mandat al primarului Mircia Gutău, râmnicenii au putut aprecia avantajele majore ale unei asemenea investiţii. Îmi permit însă să spun că lucrarea nu este terminată, deoarece autovehicolele ce vin dinspre Bucureşti nu au un transfer direct către zonele Nord şi Traian. O bretea ce leagă bulevardele Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu pe traseul alăturat căii ferate ar rezolva problema. Altfel aglomerăm inutil centrul oraşului cu autovehicolele care traversează calea ferată şi vor să ajungă în partea de nord a oraşului.
Am întocmit un studiu pentru crearea unei autogări în spaţiul liber, nefolosit şi plin de ierburi necosite, situat în partea de sud a gării C.F.R. Am luat legătura cu Ministerul Transporturilor, condus pe atunci de Traian Băsescu şi le-am propus să aprobe transferul acestui teren viran către Primărie pentru ca noi să putem executa toate lucrările aferente unui asemenea important obiectiv, spre avantajul ambelor instituţii. În toate oraşele care se respectă, gările centrale au, în imediata lor apropiere, autogări ce facilitează transferul către localităţile limitrofe fără linii de cale ferată. Tot din păcate, am primit un refuz categoric! O mai fi azi necesară o asemenea amenajare? Eu cred ca da.
În anul 1997, cu ajutorul arhitectului Ciocănău, un alt râmnicean şi arhitect de soi, am întocmit un studiu de prefezabilitate pentru construirea unui Centru Cultural al Râmnicului. Amplasamentul găsit de noi era cel pe care s-a construit mai târziu hipermarketul Billa, astăzi trecut în proprietatea Carrefour-ului. Într-o clădire corespunzătoare scopului urmărit, voiam să realizăm o mare sală de spectacole şi concerte, cu multiple secţiuni necesare teatrului, filarmonicii, bibliotecii judeţene, cenaclurilor literare etc., etc. Palatul cultural proiectat, de o eleganţă deosebită, ar fi întregit armonios intersecţia dintre bulevardul Tudor Vladimirescu şi strada General Magheru, unde fuseseră construite deja, după revoluţie, importante imobile bancare. Talentatul arhitect crease o legătură inspirată între noua instituţie culturală şi parcul Mircea cel Bătrân, printr-o frumoasă şi zveltă pasarelă. Această investiţie culturală majoră se putea executa doar cu efortul conjugat al Primăriei şi Consiliului Judeţean în subordinea căruia se aflau atunci şi Biblioteca Judeţeană, şi Filarmonica „Ion Dumitrescu”, dar, în momentul când am pus în discuţie proiectul, cei care conduceau judeţul au categorisit ideea ca fiind o „utopie de-a lui Zamfirescu”. Întregul teren pe care urma să se construiască edificiul cultural propus aparţinea atât judeţului cât şi Primăriei, deci din acest punct de vedere nu existau despăgubiri oneroase sau scoateri din circuitul privat. În plus, costurile făcute ulterior pentru execuţia clădirii Bibliotecii, a Teatrului „Anton Pann”, a amenajărilor cinematografelor de la liceu, de la Ostroveni şi din parcul Zăvoi depăşesc cu mult fondurile necesare construirii palatului cultural propus de noi care ar fi adunat pe toţi la un loc. Păi atunci, proiectul nostru putea fi categorisit drept o utopie? Nici pomeneală!
Idem ca mai sus, întocmisem – bineînţeles tot cu ajutorul specialiştilor şi tot fără cheltuieli de la bugetul Primăriei − un studiu privind transformarea Băii populare din Zăvoi într-un complex modern, ce ar fi cuprins modernizarea ştrandului existent, transformat în ştrand olimpic acoperit, şi un spa, toate cu dotări de ultimă oră. În plus, prevăzusem executarea unei aripi destinate populaţiei, cu zeci de maşini automate de spălat rufe după modelul american. Însă urmaşii noştri la conducerea Primăriei au concesionat fosta baie populară unui investitor local şi astfel întreg proiectul s-a năruit!
Macheta câştigătoare a concursului naţional organizat de noi în 1999, pe tema construirii în Zăvoi a unui monument închinat Imnului Naţional, creată de sculptorul Mircea Enache, laureat a două Mari Premii Naţionale U.A.P., zace aruncată prin colţurile magaziilor ADP-ului. Acest monument ar fi încununat, aşa cum se cuvine, tradiţionala sărbătoare a Imnului Naţional, completându-se în chip fericit cu antica Fântână a lui Turbatu din Zăvoiul Râmnicului. Timpul, care nu iartă pe nimeni, şi nereuşita câştigării unui al doilea mandat au stopat realizarea acestui monument extrem de important nu numai pentru râmniceni, ci şi pentru toţi românii. Poate că, totuşi, un primar iubitor de Râmnic se va gândi că sărbătoarea cea mai importantă a oraşului nostru merită efortul de a o realiza.
Aveam convingerea (mi-am păstrat-o şi acum) că imposibilitatea dezvoltarii explozive a Râmnicului, dar și a zonelor adiacente, rezidă în faptul că nu avem aeroport. Legăturile internaţionale ale industriei vâlcene, dar mai ales turismul balnear și curativ, în care deţinem o superioritate absolută, nu pot atinge apogeul decât atunci când vom fi legaţi aerian de toate colţurile lumii. Mi-am exprimat public această opinie şi, spre surprinderea mea, m-am trezit într-una din zile cu un cetăţean care mi-a declarat că vrea să mă ajute în realizarea la Râmnic a unui aeroport. Mi-a dovedit cu documente că este pilot şi specialist în aeronautică propunând o colaborare pentru realizarea unui studiu de amplasament potrivit pentru scopul dorit. Sigur că, iniţial, am avut rezerve, dar tipul imi propunea sa realizeze de unul singur acest studiu având competenţe şi fără să pretindă nicio compensaţie bănească. Singurele condiţii pe care le-a pus au fost să-i dovedesc posibilitatea găsirii resurselor pentru realizarea studiului, să coordoneze toate etapele execuţiei, iar în final să fie numit directorul viitorului aeroport. Având în vedere importanţa scopului urmărit, condiţiile erau mai mult decât acceptabile. I-am consultat şi pe managerii generali de pe platforma industrială Râureni, propunându-le infiinţarea unui join-venture la care firmele lor sa se asocieze cu instituţia Primăriei în vederea finanţării si realizării proiectului. Toţi, în frunte cu directorul Roibu, au fost încântaţi şi şi-au declarat adeziunea fără rezerve. Am stabilit de comun acord să folosim terenul de la Malul Alb, care avea pe atunci o suprafaţă plată liberă de mai multe zeci de hectare.
Zis şi făcut! Am încheiat un contract de principiu cu respectivul specialist (a trecut destul de multă vreme de-atunci, aşa că nu i-am reţinut numele). În două săptămâni, individul a prezentat studiul. Atât cât mă pricep atât eu, cât şi specialiştii din Primărie, ni s-a părut o lucrare bine închegată, fiindcă făcuse măsurători exacte pentru suprafeţe, pentru direcţia vântului predominat, pentru tăria acestuia, o etapizare a execuției cu punerea în funcţiune pentru început a unei singure piste, un hangar și achiziţionarea câtorva avionete etc., etc.
A intervenit însă un blocaj neaşteptat. La scurtă vreme după predarea studiului, mi-a comunicat că are o altă ofertă în străinătate şi că ne părăseşte fără să ceară nimic pentru munca depusă. Mai aveam trei luni până la alegerile locale, era imposibil să găsim rapid un alt specialist, aşa că am fost forţat să las lucrurile în stand-by. Peste doi-trei ani, când am trecut prin zona cu pricina, am văzut că o bună parte din teren fusese restituit (!) şi începuseră deja construirea câtorva case…
Pentru verificare, cei interesaţi pot găsi în arhiva Primăriei studiul de impact al construirii unui aeroport la Râmnicu-Vâlcea, întocmit în mandatul meu.
Aşadar, aeroportul Râmnicului, extrem de necesar şi pentru punerea, la adevărata valoare, a apelor tămăduitoare din minunatele staţiuni balneare vâlcene, a rămas, în continuare, un vis nerealizat.
Poate că viitoarele administrații ale municipiului se vor gândi și la acest deziderat major.
Altă dorinţă, rămasă, din nefericire, tot fără rezultat, a fost să văd nenumărate patrule mecanizate de poliţie rulând pe străzile Râmnicului zi şi noapte, majorând siguranța cetățeanului. Pe atunci nu aveam poliţie locală subordonată, iar la intervenţiile pe care le-am făcut la poliţia judeţeană mi se răspundea invariabil că nu au benzină. Am propus asigurarea benzinei de către Primărie, dar refuzul s-a păstrat nealterat.
Cele de mai sus nu sunt poveşti de adormit copiii, sunt doar regrete. Câteva aveau chiar rezolvări financiare prevăzute în Bugetul multianual pe programe întocmit de noi pentru anii 2000-2004, de care am mai vorbit.
Sigur, o parte din ele par astăzi desuete. S-au construit deja clădiri teatrale costisitoare, Biblioteca Judeţeană are un sediu foarte frumos, iar tehnica oferă azi multiple posibilitaţi de rezolvare aproape oricărei probleme. Dar, pentru viitorul acestui oraş, pe care mulţi dintre noi îl iubim cu patimă, cred cu tărie un lucru: azi cheia succesului constă în transformarea treptată (dar accelerată, unii au ajuns deja foarte departe) a Râmnicului într-un SMART CITY. Eforturile direcţionate într-o astfel de direcţie, oricât ar fi de mari, n-au cum să dea greş, fiindcă fondurile europene pentru astfel de oraşe sunt nelimitate.
