Abstracţie făcând de la alte cauze ce vor fi fost de natură a provoca retragerea d-lui Ion Brătianu, vom persista asupra acelei uneia pe care am stabilit-o în numerele din urmă după chiar mărturisirea d-lui Brătianu şi după aceea a „Românului”: „imoralitatea majorităţii”, pe care d-sa crede a o putea combate mai bine pe banca de deputat fiind.
Atâta timp ni s-a zis că opoziţia calomniază; că impută mucenicilor de diferite categorii din amândouă Adunările fapte pe cari ei nu le-au îndeplinit niciodată; că foile opoziţiei scornesc neadevăruri în seama onor. patrioţi. În sfârşit vine ziua în care d. Brătianu însuşi declară în faţa lumei:
Foile opoziţiei au dreptate, majoritatea partidului roşu e atât de coruptă încât nu mai pot guverna cu ea; ea e înecată în afaceri scabroase pe cari sunt silit să le îngăduiesc ca ministru pentru a fi sigur de voturile ei, pe cari mi le-ar refuza în momentele cele mai grave chiar. Sunt dezgustat de această situaţie falsă, nu mai pot guverna cu un partid ale cărui voturi trebuie să le cumpăr prin concesii ce dezonorează guvernul; mă retrag pe banca de deputat, de unde voi putea combate mai cu energie şi mai cu succes relele aplecări ale oamenilor al căror concurs am fost silit a-l cumpăra în vederea unor interese generale de o gravitate mai mare.
- Brătianu a avut nevoie de nulităţi cari să se poarte după comandă. Aceste nulităţi fără trecut, fără tradiţii, unele chiar fără patrie ori naţionalitate hotărâtă, au părut la început a primi rolul ingrat de-a ridica mâna la orice va zice guvernul.
Cată să ştie cineva cum au fost recrutate aceste nulităţi de prin ungherele indecenţei publice. Ici vedem pe unul care, după ce şi-a bătut averea la tălpi, a ajuns a scrie cuplete pentru păsările călătoare ale cafenelelor şi a vinde bilete pentru ele în oraşe de provincie; un altul, cântăreţ de biserică, îşi udase glasul său frumos cu atâta socratică statornicie încât începuse să sune a clopot dogit, spre marea scandalizare a enoriei, a trebuit deci să-şi schimbe cariera; un al treilea îşi făcuse din jocul de cărţi o profesie, în fine alţii îmbrăţişaseră profesiuni cari se feresc şi mai mult de lumina publicităţii. Americani desăvârşiţi, oameni trecuţi şi prin ciur şi prin sită, personalităţi imposibile în orice partid politic, cari pierduseră orice speranţă şi orice credinţă, se grupară împrejurul stindardului roşu şi d. Brătianu îi reabilită, le dete ţara pe mână. Trebuie să asiste cineva la o şedinţă a Camerei, să simţă tonul de ironie şi de dispreţ cu care d. C. A. Rosetti struneşte menajeria pentru a înţelege de ce soi sunt legăturile între partid şi şefi. Dar dacă nulităţile primiră la început a juca rolul de votatori pentru o modestă diurnă care reprezintă o îmbunătăţire a sorţii lor, curând exigenţele lor deveniră mult mai mari. Oamenii începură a se muta de prin mahalale la centru, a se însura, a se întemeia pe umerii ţării. Adunătura de ieri se aristocratitiză, contractă repede deprinderi de jeunesse dorée a Parisului, şi viaţa maimuţată după Occident e scumpă în Bucureşti. Se născu deci foarte curând un raport juridic nou între d. Brătianu şi partizanii săi. Do ut des zicea fiecare; dau votul dacă îmi dai cutare lucru. Acest cutare lucru e foarte deosebit. Unii cereau cîte trei – patru fruncţii, pe lângă postul de deputat, alţii întreprinderi, alţii moşii de ale statului, cu supoziţia păsuielii, până ce în fine guvernul central scăpă cu totul frânele din mână, încât toate numirile în funcţiuni se fac nu după titlu ori merit, ci după cum ordonă deputaţii, cari la rândul lor atârnă de comitete de politiciani de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează din banii judeţelor burse pentru copiii patrioţilor trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde patrioţii au cîte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub formă de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge direct ori indirect în buzunarul unui patriot. Partidul roşu a devenit o companie de exploatare, care se ‘nţelege că nu suferă ca altcineva să se mai bage în ea. Chiar dacă cineva ar da concursul său politic guvernului el nu devine prin asta părtaş la foloasele materiale ale companiei. Şi ministrul – vorbim aci de cel mai onest ministru, care el însuşi nu primeşte o parte aliquotă a câştigurilor – ministrul stă cu condeiul în mână, condamnat a iscăli cu de-a sila toate turpitudinile acestea şi a le acoperi cu responsabilitatea lui.
Va să zică aceste elemente i-au făcut d-lui Brătianu guvernarea imposibilă, ele l-au amărât, l-au dezgustat, l- au făcut să se retragă, pentru a le supraveghea?
Dar oare acesta e mijlocul cel mai energic spre a le neutraliza acţiunea? Supraveghearea d-lui Brătianu e oare o garanţie îndeajuns că ele vor deveni altfel decum sunt? Permită-ni-se a ne îndoi, mai cu seamă pentru că vedem că în această luptă cel învins a ieşit d. Brătianu. Dacă retragerea d-lui Brătianu ar fi însemnat o victorie am fi văzut venind în locu-i elemente favorabile acelor vederi politice pe cari d-sa le-a contractat în timpul în urmă, când, după espresia „Românului”, s-a îndoit un moment asupra talismanului de mântuire a ideilor liberale. Noi vedem însă tocmai contrariul; vedem accentuându-se politica de partid a majorităţii faţă cu modestele d-sale încercări de politică de stat, că compania de care d-sa s-a lepădat cu amărăciune e departe de-a voi să-i îngăduie rolul de cancelar. „Sau cu noi sau cu nimeni altul”, iată deviza companiei. Geaba „Românul” vine cu fraze bisericoase a la Cromwell să ‘ntunece adevărul situaţiei. S-a stricat tovărăşia ; partidul roşu a primit o gravă lovitură din partea şefului ei, care a discreditat-o, arătând cât de scump a trebuit să-i plătească companiei voturile trebuitoare politicei sale. Ţara, pusă în posibilitatea de-a juca, le va da a doua lovitură, după care sperăm că tovărăşia Mihălescu carada nu va mai fi cu putinţă în România.
Timpul, 20-21 aprilie 1881
