Vâlcea regăsită – Ocnele Mari, penitenciarul

488 0

Datorită apelelor clorosodice și iodurate, secondate de nămolul sapropelic, ce reprezintă o sursă de sănătate prin proprietățile lor terapeutice, la Ocnele Mari, s-au deschis pe la 1812 primele stabilimente de tratament folosind apa sărată dintr-o fostă gură de ocnă Balta Roșie, adâncă de 120 metri.

Aceste ape, în combinație cu nămolul sapropelic, tratează reumatismul, afecțiunile ginecologice și afecțiuni ale sistemului osos la copii.

În toamna anului 1964, s-a creat ultimul lac sărat deasupra prăbușirii exploatării subterane din cartierul Ocnița. Până în anul 1936, la această exploatare au lucrat și pușcăriași din peniteciarul de lângă salină. Ultima prăbușire s-a petrecut în 11 septembrie 2004 la exploatarea de pe dealul Țeica (exploatare prin sonde) producând un dezastru ecologic și social. Au fost strămutate peste 100 de gospodării afectate de apa sărată ieșită din pământ și prăbușirea terenului.

Penitenciarul de la Ocnele Mari, dispărut odată cu surparea salinei, a reprezentat după instaurarea regimului comunist, unul dintre cele mai importante lagăre de concentrare a luptătorilor din Mișcarea Națională de Rezistență Anticomunistă.

În anul 1948, condamnaţii munceau la exploatarea forestieră ce aparţinea fabricii Carpatina, din Brezoi. În luna august a acelui an, deţinuţii ajunseseră să presteze peste 2.000 de zile de muncă în pădurile din nordul judeţului. Efortul depus era destul de mare în timp ce raţiile de mâncare erau din ce în ce mai mici.
Una dintre cele mai semnificative figuri intelectuale încarcerate la Ocnele Mari a fost Petre Țuțea. De numele acestuia se leagă unul dintre puținele evenimente fericite din istoria pușcăriei, și anume încetarea procesului de reeducare, ca urmare a protestului înaintat de Țuțea directorului penitenciarului, prin care amenința cu sinuciderea în masă a tuturor deținuților politici.

Evenimentul se petrecea prin anul 1958, când conducerea de stat a luat hotarârea de a înființa un centru de reeducare pentru minori (cunoscut ca școală de corecție), dar scopul fiind acoperirea detenției politice care exista în continuare, însă, sub denumirea de “drept comun“. Nimeni din localitate nu îndrăznea să spună ce se petrece acolo și nimeni nu “vedea” căruța pușcăriei ce ducea morții la cimitir.

Foto din arhiva Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Vâlcea

Mihaela Iliescu

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *