Vâlcea regăsită – Tradiții și obiceiuri

280 0

Obiceiuri vii cândva, rămase doar în amintire. Totuși, unele dintre aceste tradiţii populare româneşti se regăsesc astăzi, în ciuda asaltului civilizaţiei contemporane, ce nivelează și uniformizează.

Ursitorile (sau Ursătoarele). La trei zile după naşterea copilului, se pun în aşternutul acestuia diferite obiecte simbolice, care l-ar putea ajuta în viaţă, direcţionându-i-o spre domeniul respectiv: monede, creion, pieptene, oglindă etc.

Botezul. În credinţa populară, un copil nebotezat este considerat impur, păgân. Cu ocazia botezului copilului, la şase săptămâni de la naştere, mamei sale i se face o slujbă (moliftă) după canoanele bisericeşti.

Închinarea copilului este un ritual vechi, comun mai multor culte. Se practică imediat după botez și constă în închinarea copiilor la icoane, băieţii fiind duşi în altar.

Tăierea moţului. Copiilor nu li se tunde părul până la  vârsta de un an,. La împlinirea acestei vârste, se oficiază, în familie, tăierea moţului. Aceasta constă în tăierea unui smoc din creştetul capului, care se leagă cu o fundă şi se păstrează până când copilul va creşte şi va face nuntă; atunci, moţul va fi dus la biserică.

Obiceiuri la lehuzie. Femeia care a născut nu avea voie să iasă din casă timp de o lună, uneori – nici să coboare din pat direct pe pământul gol (casele nu erau podite). Femeia lehuză („lăuză”)  putea să se arate în public numai după ce se i se făcea un maslu la domiciliu, de către un arhiereu; imediat după aceea, trebuia să meargă la biserică, pentru o slujbă specială.

Datul de grindă al copilului se facea în seara sau dimineaţa Anului Nou, pentru pruncii în vârstă de până la cinci ani. Era făcut de moaşă, la care părinţii pruncului se prezintă cu un plocon substanţial şi cu cadouri: batiste, broboade, cămăşi, prosoape etc. Copilului i se punea pe cap un covrig, în care se înfigeau monede, flori şi o bucată de slănină, după care era ridicat şi lovit de grindă de trei ori; fetiţele – de către moaşă, băieţii – de către moş. Moşul şi moaşa erau şi ei obligaţi să le dea daruri micuţilor: articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte.

Ghicitul. Practicat de tineri, obiceiul consta în adunarea mai multor băieţi şi fete într-o odaie mai mare dintr-o casă. Aici, băieţii ascundeau sub nouă oale, străchini sau căciuli, obiecte cu diferite semnificaţii: pieptene, turtă (sau pâine), zahăr, cărbune, inel, porumb (ştiulete), oglindă, mărgele, monede etc., fiecare dintre acestea având anumite semnificaţii: pieptenele însemna ceartă, zâzanie, răutate, duşmănie; ştiuletele – neseriozitate; oglinda – fudulie (cochetărie), mărgelele – beţie, banii – noroc, săpunul – prostie etc. Partea distractivă consta în extragerea, de către fiecare dintre participanţi, a obiectului care îi definea sau îi va marca firea ori comportamentul.

Într-o altă variantă), partenerii de distracţie erau legaţi la ochi şi conduşi la cea mai apropiată vie, unde fiecare îşi alegea, pe partea dreaptă de mers, nouă araci, pe care îi însemnau cu aţă colorată, în mod diferit pentru fiecare. Dimineaţa, se adunau din nou şi mergeau să-şi vadă alegerea. Dacă aracul era drept, înalt şi bine cioplit, se prevedea o căsătorie cu un partener pe măsură. Sau . . . invers!

Furcăriile. Se desfășurau în aer liber, fie la o răspântie de drumuri, fie la o fântână sau într-un alt loc cu notorietate. Se adunau oameni de diferite vârste: fetele şi femeile îşi aduceau de lucru, de acasă, „materie primă” care putea fi prelucrată în astfel de condiţii: cânepă, împletituri, lână de tors etc. În timpul lucrului, se spuneau ghicitori, legende, proverbe, basme. Se cântau cântece populare, băieţii cântau la diferite instrumente, cei mai tineri deprindeau arta jocului popular. Cu această ocazie, se puneau la cale înţelegeri pentru viitoare munci la câmp. Tot aici, se legau prietenii trainice, multe dintre acestea „transformându-se” în căsătorii. Se consumau porumb fiert, fructe, poame uscate.

La cele de mai sus se adaugă alte credinţe, multe dintre acestea având conotaţii religioase: să nu munceşti joia după Paşti, fiindcă „e rău de trăsnet”; dacă bate vântul în ziua de Mucenici (9 martie), înseamnă că va mai bate încă 40 de zile; pe timp de furtună, se înfigea un cuţit în mijlocul curţii, pentru a feri casa de trăsnet; pentru ziua de Rusalii, se pregăteau din timp echipe de căluşari – cete de feciori cu funcţie augurală pentru practicile agricole de primăvară, îngemănând rituri vindecătoare, de fertilitate şi fecunditate. După terminarea perioadei de joc (o săptămână), precedată de depunerea unui jurământ (pe steagul fiecărei cete), avea loc „îngroparea căluşului”, concret – a steagului, într-un loc secret; credinţa în strigoi etc

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, volumul al II-lea Localităţile urbane; Coordonatori: Emil Istocescu, Ion Soare.

 

Mihaela Iliescu

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *