“Dragobete, iubește românește”. Poate că Dragobetele este o sărbătoare tradițională românească veche de când personajul mitic cu pricina, însă, un lucru este cert, de el au auzit foarte mulți români abia după 1990.
Universalitatea dragostei este de necontestat, însă, în mod ciudat, la noi a apărut și este încontinuu alimentat un curent bizar, ostil tradițiilor țărilor occidentale, de parcă am fi în vreun soi de război ideologic și nu am fi oameni cu toții, locuitori ai aceleiași planete. Furiile tradiționale anti Valentine’s Day capătă noi valențe cu fiecare an, deși Valentin era un sfânt, patron al dragostei și nicidecum vreo zeitate ciudată. Isteriile anticapitaliste însămânțate de comunism persistă chiar și în zilele noastre, alimentate de presa pretins naționalist – ordodoxă, mai degrabă, dictată de la Moscova.
Dar, dragostea este frumoasă, puternică și nu există om care să nu fi iubit vreodată, iar Dragobete, chiar și necreștin, este îmbrățișat de mulți români mândri de originea lor și puternic entuziasmați de sentimenul național.
Deci, cine este acest Dragobete și care îi este obârșia?
Oamenii țin la originile lor dace și la ceea ce consideră ei a fi tradiție. Foarte frumos este că Dragobete e asociat dragostei, sosirii primăverii și renașterii vieții, însă el nu a fost vreun sfânt sau vreun dreptcredincios recunoscut de comunitate, ci un personaj, cel mult semizeu din mitologia populară românească, existând teorii puțin diferite despre el. Într-un studiu de specialitate, Ion Ghinoiu îl caracteriza astfel: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă, patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești, fiu al babei Dochia”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.
Romulus Vulcănescu îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”. Simeon
Florea Marian, în „Sărbătorile la români”, scria că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul se numește Dragobete.
Potrivit unei legende locale, Dragobete Iovan ar fi fost fiul Babei Dochia, „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.Un fel de zeu al dragostei și al bunei dispoziții, de ziua căruia se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. Protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet. Probabil, un fel de Zburător.
În alte povestiri vechi, Dragobete era o arătare ciudată, cu un cap uriaș, care alerga fetele și femeile.
O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea că Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.
Dragobetele sărută fetele
Bogdan Petriceicu Hașdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sărbătorea Dragobetele. Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia ’Dragobetele sărută fetele’. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.
Câte bordeie, atâtea ’obiceie’. Busuioc sub pernă, pupături și grijă față de animale
Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau
tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce. Se luau de frați și de surori și fără ritualul acesta.
Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile
obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Dacă nu te pupă un bărbat de Dragobete, nu ai parte de iubire tot anul. Fetele mari strângeau din seara precedentă ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.
În această zi, nu se cosea și nu se lucra la camp. Se făcea, în schimb curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urma să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară, una din ele fiind cel afrodiziac.
Cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar și păsărilor. Aceștia credeau că în această zi păsările își aleg perechea pe viață și se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârșit de iarnă și început de primăvară, Dragobetele oficia nunțirea păsărilor in cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi.
Bărbații nu aveau voie să necăjească femeile și nici să se angajeze în gâlcevi, căci astfel îi aștepta o primăvară cu ghinion și un an rău. Nu ai voie nici să plângi în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri și supărări în lunile care vor urma.
În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete este asemănător cu simbolistica nopții de Bobotează.
Fetele tinere, curioase să își afle ursitul își pun busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată.
Kandy Reisenauer
