CONTEMPORANII MEI (10)
Dincolo de Bărbăteştii lui Gheorghe Bobei, se află Zmeurătul lui Ion. I. Alexandrescu. Dealul Dobricenilor nu i-a despărţit niciodată pe cei doi prieteni, ci dimpotrivă le-a stimulat colaborarea, chiar dacă mai tânărul Alexandrescu şi-a urmat şi şi-a împlinit destinul dincolo de orizontul satului. Dar zestrea primară şi perenă, viitorul om de cultură a acumulat-o la Zmeurăt, unde cerul Vâlcii coboară ocrotitor asupra acestui spaţiu, făcându-l roditor. Aici, copilul s-a „logodit” cu vioara şi a luat prima „lecţie de folclor” de la rapsozii satului. Harul poetic şi melosul popular al locului vor intra definitiv şi durabil în plămada spirituală a artistului, care-şi recunoaşte, în acest spaţiu, filoanele creativităţii: „În Zmeurăt m-a mângâiat lumina / Pe ramurile vârstei despletite, / Pe stropii gândurilor negrăite, / Ce mi-au înrourat toată grădina.”
Peste această zestre originară s-a suprapus temeinica şcoală de „normalist”, dublată de îndelungatul travaliu intelectual al cărturarului în devenire, care-şi face „ucenicia” şi îşi performează spiritul în climatul de efervescenţă creatoare ce caracterizează viaţa culturală a Râmnicului interbelic, dominată de adevărate şcoli de animaţie culturală (de teatru, de muzică etc.). Tânărul Alexandrescu îşi structurează, încă de pe acum, personalitatea complexă, productivă în varii domenii (poezie, publicistică, folcloristică, muzică, artă dramatică). Debutul editorial şi calitatea de colaborator al revistei „Izvoraşul” prefigurează cele două linii de forţă ale personalităţii sale: poetul şi folcloristul.
Format şi afirmat între cele două războaie mondiale, dar atingând maturitatea creatoare în perioada postbelică, când „joacă”, pentru scurt timp, şi un rol de prim-plan în coordonarea, la nivel judeţean, a şcolii şi culturii vâlcene, I. I. Alexandrescu are merite incontestabile în coagularea vieţii literare locale (întemeietor, împreună cu Traian Cantemir şi Alexandru Mircescu, al Cenaclului literar „I. L. Caragiale”, devenit ulterior „Anton Pann”, viabil şi astăzi) şi în dezvoltarea mişcării folcloristice (membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni, organizaţie foarte activă în cercetarea şi promovarea tradiţiilor şi valorilor culturii populare). Prin polivalenţa spiritului creator, prin rigoarea demersului profesional şi prin eleganţa comportamentului uman, I. I. Alexandrescu aparţine generaţiei înaintaşilor culturii vâlcene, exercitând un puternic rol modelator asupra generaţiilor următoare.
Prin acest cărturar, care reprezenta spiritul bivalent al Vâlcii eterne, fiind, în egală măsură, ataşat tradiţiilor culturii populare şi receptiv la valorile artei culte, generaţia „veteranilor” oferea mai tinerilor emuli un crez, un ideal, un stil, într-un cuvânt, un model clasic. O clasicitate în sens călinescian, nu atât de factură stilistică, formală, cât în accepţia de perenitate valorică şi de capacitate modelatoare. Cu aceşti exponenţi ai clasicităţii culturale a Vâlcii, noi, tinerii animatori ai vieţii culturale din anii ’60 – ’70, am angajat şi am cultivat un dialog benefic, generator de fapte şi valori. „Ucenicia” pe lângă aceşti maeştri a fost nu atât o şcoală profesională (modernitatea spiritului nostru amenda discret tradiţionalismul lor!), cât mai ales una morală, o şcoală a pedagogiei culturale, a învăţăturii cu privire la virtuţile pe care se cuvine să le acumuleze şi să le performeze un om cu vocaţia de lider cultural. I. I. Alexandrescu întruchipa, la nivel optim, câteva dintre aceste virtuţi: orizont cultural şi polivalenţă creatoare; suflul animaţiei şi fervoarea dăruirii; spirit de iniţiativă şi potenţial organizatoric; civilitatea comportamentului şi eleganţa dialogului. Prezenţa lui I. I. Alexandrescu într-un context sau anturaj cultural impunea un standard ceremonios şi protocolar al relaţiilor interumane. Literatul şi muzicianul, deopotrivă, trăia cultura ca pe o sărbătoare. De la el am învăţat, mai ales, că actul cultural trebuie să aibă, „la vedere”, aura unui ritual, chiar dacă producerea lui, „în culise”, solicită managerului un travaliu complicat.
Omul, cărturarul şi artistul alcătuiau o personalitate echilibrată şi armonioasă, expresie a unei vieţi trăite în demnitate, cu conştiinţa rostului omului pe pământ, cu un adevărat cult al muncii creatoare de valori, cu credinţa în marile idealuri ale omului, cu sentimnetul tonifiant al încrederii în puterea omului de a conferi existenţei un sens, un rost. Rostul vieţii lui I. I. Alexandrescu ni se relevă cu pregnanţa unui destin exemplar, în care dăruirea pentru obşte a covârşit aspiraţia spre propria-i personalitate. Generos cu alţii, mai ales cu cei tineri, cu debutanţii, dar excesiv de riguros, de exigent cu sine, I. I. Alexandrescu nu cunoştea „sindromul publicităţii” de care suferă mulţi oameni de cultură de azi, obsedaţi mai mult de imaginea publică a numelui decât de substanţa faptei lor, preocupaţi prea mult de personalitatea lor, ca să mai poată lucra eficient pentru cultura comunităţii.
Profesorul I. I. Alexandrescu face parte din acea luminoasă galerie de intelectuali care a continuat să cultive, printr-o operă de apostolat cultural, spiritul haretian în cultura română, atât de productiv în spaţiul vâlcean, aşa cum ne convinge istoricul Gheorghe Dumitraşcu prin proiectul său editorial „Haretismul în actualitate”, materializat într-un prim volum, „Spiru Haret – apostol al conştiinţei naţionale”. Alături de Constantin Popian, Teodor Geantă, Gheorghe Bobei şi alţii, I. I. Alexandrescu aparţine generaţiei celor care au aşezat temeliile culturii moderne în Vâlcea. Prodigioasa sa activitate, desfăşurată pe multiple fronturi, studiată şi evaluată de Dumitru Mitrana, îl impune, în conştiinţa generaţiilor mai noi, printre ctitori. Un cărturar întruchipând, în mod exemplar, idealul de renaştere spirituală a unui ţinut a cărui istorie prestigioasă argumentează un alt viitor cultural. Un intelectual polivalent, capabil să polarizeze în jurul său energiile spirituale ale comunităţii, să anime un climat cultural stimulativ pentru procesul de creaţie.
La o sută de ani de la naştere, spiritul lui I. I. Alexandrescu dăinuie în pridvorul sacru al culturii vâlcene, ca un stâlp de veche casă ţărănească. Mi-am plecat fruntea, în faţa acestui pridvor ori de câte ori m-a încercat îndoiala privind sensul şi rostul faptei mele, pentru a-mi întări crezul că merg pe drumul înaintaşilor. Mi-am sprijinit umerii de stâlpii lui ori de câte ori mi s-a părut că povara este prea grea, pentru ca, dobândind puteri noi, să contribui, alături de ceilalţi coechipieri, la consolidarea edificiului fondat de înaintaşi precum I. I. Alexandrescu. Rapsodul din Zmeurăt rămâne, în eternitate, în spaţiul solar al lirismului generat de sentimentul comuniunii cu strămoşii: „…Cântecul / din frunză verde, / nestemată / de demult, /…/ ce i-ar zice /tatăl tatii, / tăietor / de lemne-n munţi, / dac-ar mai fi / printre oameni / şi printre / copaci cărunţi”.
Gheorghe DEACONU
„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 475, 10 iunie 2008
