Astazi, 5 august, se împlinesc 14 ani de la plecarea într-o lume mai bună a lui Florian Pittiş, extrem de îndrăgit actor de teatru şi film, regizor, traducător, interpret de muzică folk şi una din vocile care ne dezvăluiau lucruri incredibile despre natură, sănătate, tehnologie și istorie, în cadrul celebrei emisiuni de la TVR, „Teleenciclopedia”.
Florian Pittiş şi-a trăit toată viaţa ca în aforismul celebru, pe deplin, de parcă nu ar exista ziua de mâine. „Vorba lui Bob Dylan, nu ştiu cum se face că în fiecare zi mă scol tot astăzi“, spunea „Moţu“. Cu deviza asta-n suflet, şi-a dedicat cei 64 de ani trăiţi multor pasiuni: a fost actor, regizor, traducător, rocker şi folkist, iubitor de poezie, rapidist pătimaş şi realizator de radio. Aşadar, Pittiş, artistul desăvârşit, fără pereche!
Florian Pittiş ştia care e cea mai potrivită definiţie care să-i fie scrisă pe mormânt. Un mesaj modest, fără prea multe pretenţii, autentic, la fel cum şi-a purtat blugii şi părul. Inspiraţia i-a venit citind necrologul unui chitarist celebru, în revista sa preferată, „Rolling Stone“. Printre rânduri, şi-a regăsit viaţa într-o singură frază. „Despre chitaristul respectiv scria că a trăit în aşa fel, încât cel mai frumos lucru care se poate spune despre el pe mormânt e doar acesta: «S-a născut, a cântat la chitară, a murit». Acelaşi lucru ar putea să fie spus şi despre mine: s-a născut, a trăit în sensul deplin al cuvântului – sau a încercat să trăiască! –, a murit“, povestea Florian Pittiş în emisiunea „Travelling circular“ la Televiziunea Română.
Aşa a fost viaţa lui Florian Pittiş de la un capăt la altul. Fără să fie nostalgic şi să privească în viitor, Pittiş a trăit clipa. A trăit şi a transpirat, după cum obişnuia să mai răspundă uneori la întrebarea „Ce-aţi mai făcut, domnule Pittiş?“. Era fericit acţionând, şi doar aşa se explică mulţimea de talente dobândite şi activităţi culturale pe care le-a încercat însetat, fără teamă. L-a jucat pe Laertes, în „Hamlet“-ul regizat de Alexandru Tocilescu, cu aceeaşi dedicare cu care a recitat „Sunt tânăr, doamnă“, poezia lui Mircea Dinescu. A tradus şi a cântat melodiile lui Bob Dylan şi a ţinut conferinţe în săli de cămin despre profunzimea versurilor lui Leonard Cohen. Şi sfârşitul nu-i aici. Vocea Teleenciclopediei, a celor mai cunoscute cântece folk româneşti, dar şi răcnetul din peluza echipei de fotbal Rapid, Florian Pittiş a rămas în memoria colectivă ca artistul perfecţionist, a cărui calitate de glorie a fost „contează cât şi cum gândesc“.
Primul rol, în spectacolul pe care l-a văzut de 236 de ori Pentru că-şi dorea morţiş să devină actor, în timpul studenţiei la Politehnică, Pittiş şi-a găsit de muncă la Teatrul Bulandra. A lucrat, fără plată, ca electrician. Dirija reflectorul de urmărire în timpul repetiţiilor şi spectacolelor, seară de seară. Experienţa din culise s-a dovedit a fi cea mai bună meditaţie primită înainte de noul examen de admitere. A văzut de 236 de ori „Cum vă place“, spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei, şi, doar!, de 128 de ori „Sfânta Ioana“ al aceluiaşi regizor. Ştia replicile pe dinafară ale tuturor actorilor. Atunci s-a molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: acela de a-ţi trăi orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă. Şi tot atunci, cu puţină şansă, s-a întâmplat ca, într-o seară, rolurile să se schimbe şi lumina reflectoarelor să cadă pe el. „Dl Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil»: «Vrei sa joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare»“, îşi amintea Florian Pittiş într-un interviu din anii ’90 acordat revistei „Formula As“. Aşa a ajuns la Teatru, încercând şi a doua oară, terminând studiile cu moţ, adică şef de promoţie, la clasa lui Radu Beligan.
„Bună ziua, eu nu mă tund!“
În paralel cu teatrul, Pittiş a început să fie tot mai popular şi datorită spectacolelor sale muzicale din televiziune, unde a făcut un trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Trufaru. Şi tocmai pentru că avea bucuria noilor începuturi, s-a apucat să-şi facă singur spectacole de teatru, să interpreteze roluri în teatru radiofonic, să cânte. Aşa a luat naştere şi „Poezia Muzicii Tinere“, o serie de spectacole unde Pittiş traducea versuri din rockerii la modă, Beatleşii, şi nu numai. A pornit cu afişe scrise de mâna lui. În scurt timp, PMT se ţinea de trei ori pe zi – la matineu, prânz şi seara.
Mişcarea hippie specifică anilor ’60 l-a influenţat pe tânărul Pittiş, care a început să poarte ochelari ca John Lennon, să fie fanul ţigărilor Carpaţi de Sfântu Gheorghe fără filtru şi să- şi poarte părul lung. Sigur că partidul îl voia tuns, dar nici Pittiş nu s-a lăsat uşor. Povestea că, de cum intra în sala cu activişti de partid, nici n-apuca bine să inchidă uşa în urma sa şi spunea: „Bună ziua, eu nu mă tund!“. De altfel, artistul nu s-a ferit niciodată să spună liber ce gândea, chiar şi în vremurile în care cenzura îl verifica la sânge. „Mi-aduc aminte de o discuţie cu reprezentant al Securităţii, care se ocupa de Bulandra. Stând de vorbă cu mine, mi-a spus: «Mă, ţie nu ţi-e frică?». «De ce întrebi?» «Aşa, că eşti cu gura mare.» «Uite care e treaba. Eu am avut nota 7 numai la purtare. În rest, sunt deştept. Nu e aşa că aveţi un dosar atât de gros despre mine? Nu e aşa că, dacă vreţi să-mi faceţi rău, îl activaţi? Iar dacă aveţi un dosar gol-goluţ despre mine şi vreţi să-mi faceţi rău, îmi găsiţi 100 de dolari în Larousse?» A început să râdă: «Eşti deştept!». «Asta am zis-o eu primul!», i-am răspuns. Şi atunci de ce era să-mi fie frică? Dacă voiau să-mi facă rău, îmi făceau oricum“, povestea Florian Pittiş despre atitudinea sa faţă de autorităţi, în-
tr-un interviu acordat Televiziunii Române, în anii liberi ai democraţie, când nu mai conta cât de lung are părul.
Proiectul pentru care Pittiş a rămas, însă, celebru şi astăzi, este Pasărea Colibri, grupul alcătuit alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vlady Cnejevici, în iarna lui 1992, la Râmnicu Vâlcea. A fost o reuniune spontană, pe scenă, nu vreun plan elaborat din greu. Aşa era în anii aceia, era loc pentru toată lumea, iar oamenii nu se cramponau în marketing şi brand. Istoria este povestită de Mircea Baniciu: „Eram într-un spectacol. Începuserăm să mergem împreună în spectacole, dar formula nu era certă, cântam mai mulţi pe scenă. La un moment dat, eram pe scenă, fiind foarte frig în sală. Erau şi Mircea Vintilă şi Moţu Pittiş. După ce s-a terminat spectacolul, cu un succes neaşteptat, Moţu s-a dus la microfon şi a spus: «Aceasta a fost Pasărea Colibri». Atunci au început să vină scrisori la radio, să întrebe lumea. Au început să ne întrebe fanii unde şi când va mai cânta Pasărea Colibri. El spunea întotdeauna: «Aşa a dat Domnul», de s-a înfiinţat Pasărea Colibri, dar mai era ceva. Eu eram atunci în Phoenix, dar nu eram în cea mai bună relaţie cu Nicu Covaci. El concerta atunci la Sala Palatului cu un alt solist vocal şi atunci Moţu a zis: «Dom’ne, l-am degradat pe Baniciu de la pasărea cea mai mare, la cea mai mic㻓.
Pasărea Colibri şi-a luat zborul de pe scena muzicală în 2002, iar Florian Pittiş s-a dedicat altor proiecte de suflet, cum ar fi Festivalul Folk You!, care avea loc în fiecare vară la Vama Veche, precum şi emisiunilor radio, domeniu care l-a pasionat până la sfârşitul vieţii.
Florian Pittiş, dacă ar trăi, probabil că ar fi recunoscut pe stradă chiar şi de tinerii de azi drept rockerul care a insistat că nu contează cât de lung ai părul – desigur, el a purtat plete, fără negocieri, încă din 1971 –, instigând în versuri la gândire critică. Spiritul de frondă în faţa regimului comunist s-a menţinut şi în epoca postdecembristă şi încă îşi păstrează valabilitatea. Acesta a fost Moţu Pittiş, omul care a înţeles rockul cum puţini români mai înţeleg şi a fost un adevărat profesor pentru generaţii întregi.
Flacăra – scânteia rezistenţei prin cultură
Începând cu anii ’70, Florian Pittiş a luat în serios munca de răspândire a „muzicii tinere“, cum se spunea. Mai întâi, prin spectacolele de muzică şi poezie susţinute pe scena Teatrului „Bulandra“, apoi prin intermediul activităţilor din cadrul Cenaclului Flacăra. Chiar s-a aflat printre membrii fondatori ai Cenaclului, care a luat fiinţă pe 17 septembrie 1973. În vreme ce comuniştii cenzurau apariţiile obraznice de la „Bulandra“, tinerii îşi construiau propriile arme de rezistenţă prin cultură.
Fondatorul Clubului Aristocratic Rapid
Mai mult, din pasiune pentru echipa din Giuleşti, Florian Pittiş a înfiinţat Clubul Aristocratic Rapid, care promova spiritul echipei. „Voiam să arătăm că suporterii pot fi altfel decât membrii unor pseudo-galerii, unde se strecoară şi infractori care se bat cu pumnul în piept că sunt rapidişti doar din dorinţa de a sparge geamuri şi a face fărădelegi. De aceea voiam să discutăm între noi mai ales despre spiritul Rapidului. Iar în acest sens, fraza lui Dumitriu II «decât un gol urât, mai bine o bară frumoasă» spune tot“, a povestit Pittiş într-un interviu pentru publicaţia 1923.ro, dedicată suporterilor Rapid.
„Eu fac parte din partidul John Lennon-Bob Dylan“
John Lennon şi Bob Dylan au fost cei doi stâlpi pe care s-a sprijinit templul muzical al lui Florian Pittiş. În septembrie 1981, a început seria „Poezia muzicii tinere“, un spectacol care vorbea despre succesele The Beatles, amestecate cu poezie şi muzică. „Aşa am încercat să fac: să dovedesc că muzica rock, atât de iubită de tineri, nu este un simplu divertisment, făcut să-ţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe alta, este o muzică menită să-i facă pe oameni să reflecteze“, declara în revista „Teatrul“ din 1984, despre raţiunea acestui spectacol.
În definitiv, aşa se definea Moţu Pittiş, prin aceste două repere din istoria muzicii rock: „Eu ştiu doar atât, că eu fac parte din partidul John Lennon-Bob Dylan“.
(Sursa: Adevarul)
Corina Enache
