Cele mai limpezi și mai coerente amintiri legate de prezența regimentului în aria copilăriei mele sunt împrejurările în care tata făcea, de trei sau patru ori pe an, rondul de noapte la „arestul preventiv” , aflat afară din oraș, într-o clădire pierdută printre arbori seculari pe care, din întâmplare n-am văzut-o niciodată ziua, obligație de serviciu ostenitoare și dezagreabilă, probabil, pentru el, care trudise toată dimineața la instrucție, încântătoare, însă, pentru noi, copiii, nu numai pentru că aveam prilejul să călătorim o oră cu trăsura regimentului, strălucitoare, elegantă, cu canapeaua îmbrăcată în catifea albastră, folosită, cu unele excepții, doar de colonelul și de adjutantul său în drumurile de acasă la cazarmă, dar și pentru că ne oferea prilejul să vedem orașul noaptea, pustiu, slab luminat, ici-colo câte o licărire la ferestrele acoperite cu perdele, ce ne atrăgeau atenția, închipuindu-ne în spatele pereților impenetrabili povești fantastice, omoruri odioase, scene de o cruzime înspăimântătoare, așa cum apăreau în prima pagină a „Universului” (îmi amintesc cu claritate un titlu: Crima din strada dr. Obedenaru), închipuiri care ne strecurau în suflet un sentiment de teamă amestecat cu irepresibilă și, de ce nu, perversă satisfacție.
La ora 11 noaptea, cu o precizie miitară, trăsura oprea în fața casei noastre de pe Bulevard (o așteptam cu înfrigurare, înfofoliți de mama în flanele groase), ne urcam pe capră alături de vizitiu, soldat în termen (o preferam banchetei din trăsură, de asemenea plușată, de unde n-aveam „perspectivă”), tata luând loc cu oarecare jenă pe canapeaua albastră rezervată colonelului și o porneam în trap mărunt pe Bulevardul însoțit de tei bătrâni, urcam alene în muzica plăcută a vreunui lătrat de câine somnoros, atenți la fluierul („signalul”) intermitent, familiar și totuși straniu, cu altă rezonanță și cu semnificații criptice în toiul nopții al vardiștilor, treceam de Parc, de Poștă, de cafeneaua lui nea Tanțu și de benzinărie, coteam la stânga, pe Traian, de-a lungul clădirilor cu etaj închise, oblonite (o bancă „de scont” – dacă memoria nu îmi joacă feste – o ceasornicărie, o farmacie – Pentifranga – o librărie), depășeam biserica în roșu, suplă, a Cuvioasei Paraschiva și dughenele cu mărunțișuri și cârciumile și hanurile și hala, treceam cu ropot de copite podul de metal de peste râu, ne continuam itinerarul pe lângă târgul numit „de săptămână” și cimitir, în timp ce casele pitice se răreau treptat și dispăreau în bezna nopții, ca să ajungem până la sfârșit în fața arestului (în vremea aceea nu înțelegeam prea bine semnificația cuvântului „prevenție”, astăzi sintagma însăși părându-mi-se dubioasă), când vizitiul oprea trăsura cu un țistuit din buze. Noi, copiii, rămâneam pe capră, în tovărășia vizitiului care ne întreba de fiecare dată în ce clasă suntem, fără curiozitate, doar din plăcerea de a face conversație, în timp ce tata cobora alert, oricum vioi pentru structura-i corpolentă, intra pe poarta deschisă a arestului și aștepta somația ostașului de pază („Stai, că trag!”), căruia îi comunica parola, după care se topea în întuneric, iar noi, rămași la voia întâmplării, înfrigurați de vântul rece al miezului de noapte, dar mai ales de spaima nemărturisită iscată de glasul amenințător al sentinelei, urmat de un ecou sinistru și de proximitatea delicvenților ce populau arestul, trăiam minute de beție , de desfrâu oniric, de desfăt și groază, în același timp, strânși unul în altul, singuri, tremurând ca varga sub privirile absente ale ostașului ce moțăia pe capră, așteptam cu sufletul la gură până când tata ( să fi trecut o oră, două?) se ivea în poartă, viu încă (ne temeam grozav de eventualele primejdii prin care trebuie să fi trecut în lipsă), se urca în trăsură și vizitiul da bice cailor, mustrându-i cu cuvinte dulci-amare de răsfăț. Drumul spre casă, lung, anevoios, îl petreceam pe capră dormitând, în pasul aromitor al cailor (tata, întunecat, tăcut, pe canapeaua de catifea a colonelului, ostașul fluierând un cântec de joc de pe meleagurile de unde îl adusese soarta), pierdeam cu totul noțiunea timpului, intrând într-o realitate halucinantă, abstractă, vecină cu visele de dimineață, însoțiți de hămăitul prietenos al câinilor și hurducați pe străzile rău pietruite ale urbei, luminile din mahala se estompau treptat, probabil că dormeam, până când tata ne trezea din letargie, ne cobora cu grijă de pe capră și ne lăsa în fața porții buimăciți, înțepeniți de frig, într-o plăcută stare de iresponsabilă beatitudine.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
Râmnicul uitat – Regimentul (1)
Râmnicul uitat – Regimentul (2)
Râmnicul uitat – Regimentul (3)
