Râmnicul uitat – Regimentul (2)

338 0

De regiment mă leagă o bună parte din amintirile copilăriei, începând cu sunetul familiar al goarnei, în trei registre – vioi, zburdalnic dimineața, când anunța, devreme, deșteptarea, trenant, molatic, planturos înainte de intrarea ostașilor flămânzi și obosiți în sălile de mese ca să se înfrupte cu ciorba tradițională de fasole și sosurile lungi de zarzavaturi, „bogate în vitamine” și trist, elegiac, topindu-se în triluri sfâșietoare noaptea, chemând suflarea ostășească la culcare – și sfârșind cu voioasa fanfară militară, echipată în haine de paradă cu fireturi și dirijată de un capelmaistru ce mergea pe Bulevard în fruntea orchestrei de alămuri, țanțoș, mânuind cu dibăcie un fel de ghioagă garnisită cu beteluri, fanfară ce încânta mulțimea de curioși duminicile  și în zilele de sărbătoare, fie în Parc, în chioșcul fermecător de lângă statuia lui Alexandru Lahovary, cu vedere spre Terasă, fie în Zăvoi, în proximitatea stadionului, executând vivace valsuri de Strauss, Franz Lehar și Ivanovici, sau „hit”-uri (termen necunoscut în vremea aceea) la modă sau canțonete sau tangouri languroase, în timp ce doamne din „înalta societate” se plimbau la braț  cu tineri ofițeri galanți, pe aleile umbroase ale grădinii foind de lume îmbrăcată în veșminte noi și ghete văcsuite, odihnindu-se pe iarbă, fetele acoperindu-și cu sfiiciune gleznele o clipă dezgolite, bărbații scoțându-și hainele și așezându-le pe umeri nu înainte de a cere învoirea șarmantelor însoțitoare.

În apropierea regimentului, alături de cinematograful „Adreani”, se afla (până la demolările devastatoare din „epoca de aur”) o cârciumă „Mercur”, ce ar fi putut fi socotită o anexă a cazărmii militare, unde popseau adeseori, dar mai ales în zile de soldă, ofțerii care ieșeau de la programul de instrucție striviți de oboseală, plini de praf, duhnind a transpirație, ca să se întremeze cu un aperitiv (ghiuden, brânzeturi, măsline, salamuri fine de Sibiu) și un pahar din tradiționala țuică de Pitești sau secărică, flecărind, bârfindu-și cu prudență comandanții, debitând aceleași și aceleași anecdote cazone, în maniera spre Gh. Brăescu, râzând cu zgomot spre nemulțumirea (tăcută) a vecinilor de pe la alte mese, se defulau după o zi de lucru cu soldații, zi de umilințe, de restricții, trăite sub cerul limpede, înghețat al iernii sau cotropiți de soarele fierbinte al lui august, își goleau paharele cu gesturi cumpătate, uitând că timpul trece, până când se întâmpla ca una dintre ordonanțe, trimise de soțiile mai mult ultragiate decât nerăbdătoare, să le amintească să se întoarcă acasă, să ia împreună prânzul, cu atât mai mult cu cât deasupra urbei se așternea, netrebnic, întunericul. Patronul localului, un Dumitrescu, ins mătăhălos, cu ochi hulpavi și ochelari cu multe dioptrii și ramă groasă, murdară, legată de urechi cu sfoară, ce-i dilatau privirea dar, parcă, și dimensiunile și așa considerabile, supreveghea din spatele tejghelei desfășurarea întâmplărilor din sală, aparent apatic dar atent la sârguința picolo-ului ce se mișca fără odihnă printre mese, umplând ici un pahar cu băutură, luând dincolo câte o „comandă”, veșnic în mișcare, obsecvios, alert, trăgând cu coada ochiului spre punctul de observație al stăpânului – patronul, deci, ținea pe lângă bodega pomenită și o băcănie foarte bine aprovizionată cu „coloniale și delicatese”, strategic situată în proximitatea regimentului, cu o clientelă statornică, din „lumea bună” – de regulă soții de ofițeri – de unde o parte a cumpărătorilor se aprovizionau „pe credit”, Dumitrescu notându-și cu dificultate, din pricina unei instrucții grăbite și precare, cu o caligrafie nătângă, dar eficientă, datoria respectivă într-un caiet soios ornat cu pete de grăsime și cerneală, în timp ce o femeie (nevastă-sa, pesemne) ambala cu gesturi leneșe, în hârtie albă, spongioasă, târguielile, legând pachetul cu sfoară de bumbac, pe care o tăia cu foarfeca molatic , fără grabă, ritualic. Dar chic-ul magazinului consta în faptul că pe calcanul ce da spre Cartierul ofițerilor era fixată o firmă mare, vizibilă de la distanță, ba chiar din fața casei noastre de pe Bulevard, ce conținea un B cât toate zilele, însoțit de trei vocabule mai mici ce completau și confereau un sens inscripției: ăcănie, erărie, odegă – găselniță pe care n-am mai întâlnit-o de atunci la nicio altă „unitate alimentară”, fie ea din București sau alte urbe mai mărunte pe unde am colindat, nici chiar în textele lui Gib I. Mihăescu, mare amator de astfel de detalii ce dădeau culoare altădată crâșmelor din centru, cu grădini gen „Grandiflora”, din Drăgășanii de odinioară, trouvaille ce mă înveselea de fiecare dată când mă duceam la cinematograful „Adreani”, nu atât prin igeniozitatea, de altmimteri dubioasă, a lui Dumitrescu, cât prin prezența ei constantă ca un avertisment sau o lozincă, dar mai ales prin inocentul și simplul joc bizar al literelor cărora, dacă le-ar fi lipsit, printr-un miracol, acel impunător B mare, ar fi produs un galimatias ce ar fi nedumerit și iritat pe bravii locuitori ai Râmnicului de atunci.

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Râmnicul uitat – Regimentul (1)

 

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *