Râmnicul uitat – Regimentul (3)

148 0

Desfășurarea cea mai prestigioasă și reprezentativă a ostașilor în afara hotarelor inexpugnabile, bine păzite ale regimentului, se asociază cu festivitățile prilejuite de Ziua Națională a României, ce începeau cu un Te-Deum la Episcopie la care slujea ierarhul în persoană (ierarh pe care nu aveam prilejul să-l vedem decât o dată sau de două ori pe an, din care pricină prestigiul vlădicii creștea în ochii noștri așa cum se întâmplă cu orice „față”, fie ea sau nu bisericească, a cărei absență din câmpul curiozității infantile  ne inocula un sentiment de teamă, admirație și respect), urmat de defilarea regimentului prin dreptul tribunei sărăcăcioase, din lemn  (amenajată cu câteva zile înainte pe Bulevard, în fața Parcului, împodobită de crengi de brad și de castan și ocupată de autoritățile orașului), precum și a mulțimii îmbulzite pe trotuare, femeile îmbrăcate în rochii lungi, de vară, bărbații în haine de duminică, asezonate cu cămașă albă și cravată și pălărie – obligatorie pentru persoanele stimabile  – defilare ce începea din dreptul monumentului Independenței, ca să se termine în sonurile zgomotoase ale fanfarei ce intona același marș eroic, cadențat, pe care, printr-o ciudățenie a memoriei mi-l amintesc și astăzi, în fața regimentului, unde ostașii și ofițerii dispăreau pe poarta principală a cazarmei.

Cu o zi înainte de sărbătoare, mama se ocupa de pregătirea tatei pentru defilare, scoțând „la aer” vestonul alb  (sau bleumarin) pentru paradă, păstrat cu grijă în huse de pânză într-unul din cele două șifoniere ale dormitorului, îl netezea atentă cu fierul de călcat din fontă, încins cu  bulgări de jăratic și îl atârna pe umerașe în curte, sub supravegherea, de altfel inutiă, a ordonanței, după care se îngrijea de lustruirea cataramelor de la centură, a epoleților cu grade și fireturi și a ornamentelor din bronz ce împodobeau costumul – cu sidol (cuvânt rămas doar în memoria îndoielnică a „veteranilor”), freca metalul galben ore în șir, cu sârgul Penelopei, pănă când strălucea de curățenie ca aurul, pentru ca dimineața următoare, înainte ca tata să se echipeze de paradă, să cerceteze încă o dată hainele ca nu cumva, între timp, să se insinueze vreo pată, o scamă sau o cută pe splendoarea de ținută militară, ce ar fi făcut zadarnică strădania ei meticuloasă.

Parada „oficială”din dreptul Parcului, în centru, nu dura mai mult de un sfert de oră, vreme în care cele câteva batalioane ale regimentului treceau aliniate, cu pasul apăsat, în ritmul dat de tobele fanfarei – soldații crispați (sau cel puțin așa mi se părea de pe trotuarul de unde urmăream cu emoție ceremonialul) și timorați de importanța evenimentului la care unii dintre ei participau pentru întâia oară, cu armele pe umăr, cu căști pe cap, bocancii lustruiți și hainele curate – ofițerii, îmbrăcați de gală, cu tunica garnisită, după caz, cu decorații, căciulă cu pompon de dorobanț (însemnul unității) prins cu paftale și mănuși glasate, albe, defilau semeț în fruntea trupei cu sabia cu mâner de vultur înclinată oblic spre pământ (salutul militar), în timp ce asistența aplauda din vârful degetelor spectacolul din clipa când ostașii se apropiau de treptele de piatră ale Parcului și până ce se eclipsau încetul cu încetul în punctul în care Bulevardul cobora în pantă spre cinematograful „Adreani”.

 

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Râmnicul uitat – Regimentul (1)

Râmnicul uitat – Regimentul (2)

 

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *