Râmnicul uitat – Regimentul (1)

285 0

S-a întâmplat să locuiesc mai tot răstimpul în care am trăit în Râmnic, până când soarta m-a aruncat în altă lume și între oameni care veneau din toate zările, în preajma regimentului, ce se întindea pe o arie (identică, aproape, celei de astăzi) cuprinsă între Bulevard, Valea Episcopiei, linia ferată și Cartierul ofițerilor, așezământ aparte, deosebit de celelalte instituții ale urbei nu atât prin faptul că era păzit fără încetare de sentinel eîncremenite într-o ciudată nemișcare, înarmate cu puști arhaice, rămase din bătăliile de la Mărăști și Mărășești, cât mai ales prin faptul că ne inducea, lui frate-meu și mie, un sentiment de maladivă curiozitate nesatisfăcută, determinată de neputința de a pătrunde dincolo de gardul regimentului ce trebuie să se fi ascuns, printre clădirile de cărămidă aparentă (conferindu-le un soi de măreție), unde foiau în sus și în jos soldați grăbiți ducând în mână hârtii și genți kaki din pânză – mistere nebănuite, capcane primejdioase, invizibile – fantasmagorii pe care aveam să le trăiesc mult mai tarziu, în altă cheie și la altă tensiune, citind Castelul lui Franz Kafka, în vremea în care tata începuse să ne ia cu el din când în când la regiment, cu ocazia “tragerilor” sau a exercițiilor de defilare, “misterele” încetaseră să ne mai viziteze imaginația și totuși amintirea acelor clipe de fior ale copilăriei “primitive”, pe care le trăiam când drumurile mă duceau prin fața regimentului le mai păstrez și astăzi într-o memorie preistorică, în care realitatea, visul, fantezia se disting cu greu în ceața ce acoperă momentul desprinderii conștiinței de trăirea mitică a uitării, așa cum se întâmpla, de pildă, în zilele de mare sărbătoare (10 mai), când mama ne făcea hatârul să ne urcăm pe gardul ce hotărnicea trotuarul de curtea “principală” seara, ca să urmărim fantasticul spectacol al trupelor care veneau în pas de marș din dreptul regimentului, conduse de un ofițer călare, purtând făclii aprinse în mână (nu înțeleg nici astăzi din ce motive se chema “retragere” cu torțe) ca să se îndrepte, urcând pe Bulevard, spre centru, lăsând în urmă dalele de piatră, bucăți de smoală în flăcări, pe care o suită de copii ștrengari, ce urmăreau fidel convoiul, le stingea tălpile bocancilor, în țipete sălbatice de bucurie.

Când am crescut mai mare, obișnuiam să merg cu frate-meu pe „câmpul regimentului”, o întindere imensă acoperită cu un strat de iarbă moale bătătorită de soldații ce făceau în cursul dimineții exerciții de înviorare și instrucție, în care ne strecuram prin curțile colegilor de școală ce locuiau în cartierul ofițerilor în vile grațioase, deschise spre stradă, cu verande gătite cu glastre de flori sau plante tropicale, construite în primii ani după război și dăinuind și astăzi, trufașe, după traversarea a trei sferturi de secol încercate de intemperiile istoriei, intram prin fundul curților, printre uluci de lemn, nu fără oarecare înfiorată teamă, din pricina părinților, în mare parte ofițeri, ce le interziseseră copiilor să depășească hotarul de unde începea „domeniul” regimentului și ne trezeam în paradisul acestui câmp deschis și prietenos și disponibil tuturor nebuniilor din lume, unde jucam de obicei „la două porți” un soi de fotbal rudimentar cu mingi din cauciuc, jucam până la epuizare, după care ne trânteam pe iarbă transpirați ca să privim cu răsuflarea gâfâită apusul soarelui deasupra brazilor de pe Capela.

Dar câmpul regimentului ne oferea și alte distracții inocente, cum ar fi teribilele meciuri între ostași (terenul reprezentând în vremea aceea al doilea stadion al urbei, primitiv, e drept, după arena din Zăvoi), meciuri, încrâncenate, pline de elan, în care jucătorii se străduiau să se lovească la picioare neîndurători, fără menajamente, încurajați de camarazii de pe tușă, înveseliți, gălăgioși, purtând tunici închise la gât și pantaloni și ghete cu moletiere, sub soarele lui august, supravegheați cu îngăduință de câte un plutonier cu șapca împinsă neglijent pe ceafă și haina udă de sudoare, plictisit, neparticipativ, indiferent la încleștarea atroce dintre cele două echipe combatante.

 

Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”

Râmnicul uitat – Obârșia (1)

Râmnicul uitat – Obârșia (2)

Râmnicul uitat – Obârșia (3)

Râmnicul uitat – Obârșia (4)

Râmnicul uitat – Obârșia (5)

Articole asemănătoare

Râmnicul uitat: Școala cu ceas

Postat de - 22 octombrie, 2020 0
FacebookTwitterÎnceputurile învățământului primar vâlcean au fost posibile prin contribuția comunității. Primele școli și-au început activitatea în case particulare, așa cum…

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *