NICOLAE CIUREA-GENUNENI. Căutătorul de comori

40 0

CONTEMPORANII  MEI (18)

 

Generaţia mea, generaţia care s-a aflat, în anii ’60 – ’70, în miezul procesului de renaştere culturală a Vâlcii contemporane, dialogând şi cooperând, bineînţeles, cu celelalte generaţii, a avut privirile îndreptate, deopotrivă spre trecut, spre istorie, dar şi spre viitor, spre dezvoltare. Ambele priviri au fost lucide, aplicate şi productive. Numai astfel a fost posibilă realizarea unei temeinice „opere” de construcţie culturală, cu urmări durabile până astăzi. Cele două orientări dominante ale tinereţii noastre au fost complementare şi au avut o evoluţie convergentă: pe de o parte, au fost întreprinse cercetări ştiinţifice sistematice, menite să identifice şi să valorizeze tradiţiile şi modelele perene ale spiritualităţii locului; pe de altă parte, au fost explorate şi fructificate resursele creatoare ale contemporaneităţii, vizând închegarea şi propulsarea unor valori inedite. Cele două direcţii au conturat acel binom structural şi funcţional – patrimoniu & creativitate – pe care eu îl consider fundamental pentru o strategie unitară şi coerentă de dezvoltare culturală a Vâlcii – o strategie fundamentată ştiinţific, nu una fabricată conjunctural, la comanda politică, şi exhibată publicitar, în goana nebună după imagine, noul cancer al vieţii noastre culturale.

Unul dintre exponenţii autorizaţi ai orientării centrate pe patrimoniu, pe cunoaşterea şi valorificarea moştenirii culturale, este profesorul Nicolae Ciurea. Cercetător al obârşiilor noastre spirituale, el şi-a adăugat numele predestinat al satului natal – Genuneni – tocmai pentru a-şi afirma credo-ul ştiinţific, care l-a animat şi pe care l-a onorat prin activitatea şi opera sa: suntem vechi, suntem „bătrâni” (în sens călinescian), suntem moştenitorii unei culturi profunde şi originale, care coboară adânc în genunile preistoriei, alimentând izvoarele etnogenezei noastre. Sensurile şi rosturile ei de adâncime izbucnesc, uneori, la suprafaţă, aidoma focurilor pe comorile ascunse în anumite locuri, fiind încifrate în magma etnografică şi folclorică perpetuată până în actualitate. Ele pot fi descoperite şi receptate dacă ştii să le „citeşti” şi să le descifrezi, adică dacă stăpâneşti codul.

Prin zestrea nativă, prin (auto)educaţie şi prin travaliul cunoaşterii, profesorul Nicolae Ciurea-Genuneni a  intrat în stăpânirea acestui „cifru”, făcând o lectură avizată a semnelor şi simbolurilor ancestrale şi, mai mult, realizând o interpretare nuanţată a acestora, pentru că a acumulat ştiinţa şi experienţa necesare unui asemenea demers. Acumulările teoretice au fost consistente, mai ales graţie uceniciei la „şcoala” eminentului dascăl de românitate care a fost Traian Cantemir, lingvist şi folclorist deopotrivă, – magistrul faţă de care discipolul nutreşte un adevărat cult. Această ucenicie a fost urmată de dialogul şi cooperarea cu etnologii Ovidiu Papadima şi Romulus Vulcănescu, autorităţi în materie, care l-au preţuit şi i-au creditat cărţile. Iar în materie de experienţă, ca urmare a culegerilor şi cercetărilor de teren, efectuate încă din tinereţe, Ciurea-Genuneni a devenit unul dintre cei mai buni cunoscători ai folclorului vâlcean, cu precădere al celui loviştean. Ţara Loviştei îl poate revendica drept unul dintre devotaţii săi fii adoptivi, alături de Ion Conea, Mihai Pop, Andrei Pandrea / Marcu, Costea Marinoiu, Ioan St. Lazăr şi, mai recent, Nicolae Constantinescu, care, împreună, cu vrednicii săi fii naturali – Constantin Mohanu şi Ion Piloiu – au contribuit substanţial la relansarea interesului ştiinţific pentru această zonă etnoculturală.

Eforturile acestei laborioase activităţi ştiinţifice au rodit la finele anilor ’60, când tânărul Ciurea-Genuneni a fost părtaş la revigorarea mişcării folcloristice vâlcene, racordată la îndelungatele şi prestigioasele ei tradiţii interbelice, cu performanţe academice şi cu reverberaţii în întreaga Oltenie. Membru fondator al Asociaţiei Folcloriştilor Vâlceni (1969), Ciurea-Genuneni a fost unul dintre promotorii activi ai proiectelor şi iniţiativelor organizaţiei, cu deosebire în calitatea de coordonator al activităţii ştiinţifice, în speţă al Cenaclului de etnologie. Antologia folclorică „Comori” (realizată împreună cu Constantin Apostol şi Alexandru Stanciu), apărută în 1969, poate fi considerată o lucrare întemeietoare pentru ceea ce avea să urmeze în folcloristica vâlceană contemporană. Dincolo de meritele ştiinţifice, unele de pionierat în procesul de culegere, cercetare şi valorificare a folclorului, mult mai relevantă îmi apare acum, din perspectiva timpului, dimensiunea morală a „Comorilor”, cu atât mai semnificativă cu cât lucrarea se adresa prioritar tinerilor: dreapta recunoaştere şi recuperare a marilor înaintaşi în domeniu – Teodor Bălăşel, Constantin Popian, Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa, Gheorghe Bobei, I. I. Alexandrescu şi alţii, asupra cărora deja planau, tot mai apăsat, umbrele dogmatismului epocii; generoasa deschidere către folcloriştii din toate generaţiile şi de toate orientările, într-o convingătoare demonstraţie de solidaritate profesională. Temeritatea şi coeziunea breslei noastre s-au menţinut până în 1989, chiar dacă, sub impactul „vremurilor”, au pierdut tot mai mult din forţă şi eficienţă.

Într-un asemenea climat stimulativ, Nicolae Ciurea-Genuneni şi-a multiplicat cercetările şi ne-a dat, la debutul maturităţii sale creatoare, o lucrare de referinţă: „De la daci la români. Studii de folclor mitic românesc” (1981), carte închinată „pământului, sângelui şi sufletului dac”. Volumul era prefaţat de etnologul Romulus Vulcănescu, care recunoştea dubla aptitudine a autorului – de culegător şi de interpret al folclorului mitic, capabil să depăşească acumularea de material prin analiză şi exegeză, şi aprecia valoarea ştiinţifică a lucrării, întemeiată pe premise epistemologice corecte şi armată cu concluzii valide. În final, eruditul prefaţator releva vocaţia autorului şi miza cărţii: „Nicolae Ciurea-Genuneni are vocaţia mitologică a plaiurilor olteneşti, din care provine, în care se află centrul de greutate al lumii mitice – Genuneni, bogat în cutume, datini şi tradiţii, care îşi revendică prin el dreptul inalienabil la afirmarea culturală pe plan general românesc” (p. 16).

Într-adevăr, cărturarul din Genuneni proiectează eşantionul vâlcean pe fundalul întregului spaţiu românesc, având drept crez ştiinţific convingerea că vechimea şi continuitatea unui popor pot fi probate nu numai cu relicve arheologice şi documente istorice, ci şi cu mărturii oferite de fondul arhaic al culturii populare, argumentând astfel necesitatea unui demers interdisciplinar. Exegeza etnologică a lui Ciurea-Genuneni este sobră şi echilibrată, lipsită de excesele şi fanteziile mitologizante care riscă, în prezent, ca şi în trecut, mai ales când sunt ambalate într-o retorică patriotardă, să compromită fondul sănătos şi înţelept al dacismului. Cercetătorul nu se lansează în construcţii sofistice şi fantasmagorii parafolclorice, tot mai abundente în arheologia culturală practicată astăzi. Argumentele etnologului sunt fapte de viaţă, mituri şi rituri, credinţe şi practici, motive poetice şi ornamente – adică tot atâtea expresii ale unei semioze culturale autentice.

Sunt încredinţat că, în deceniile de plenitudine a capacităţii sale creatoare, Nicolae Ciurea-Genuneni a perseverat în căutarea şi explorarea „comorilor”, şi-a continuat fascinanta expediţie pe drumul „de la daci la români”, aprofundând cercetările şi rafinându-şi spiritul analitic (de „chirurg”, remarca Romulus Vulcănescu !) şi, corolar al noilor acumulări, ne va oferi o sinteză etnologică asupra mitologiei româneşti, aşa cum se configurează ea în Vâlcea, care rămâne, prin excelenţă, un spaţiu al arhetipurilor esenţiale. Aceasta era, de altfel, şi speranţa reputatului său mentor.

 

Gheorghe DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 522, 5 august 2008

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *