A mai plecat o “legendă”…
“Cu 50 de ani în urmă, căpitanul Victor Bănuță decola la bordul unui avion ”MiG-21 M”. Aparatul de zbor nu-l mai asculta, așa că era necesară catapultarea. Jos, țăranii speriați de aselenizare, de imperialiștii americani și de civilizațiile ciudate care urmau să-i invadeze de pe Marte, sar la el cu furci, topoare și leviere. Scapă, dar este trecut în rezervă, la 37 de ani. La o jumătate de secol de atunci, încă se mai trezește, noaptea, în bubuituri.
Marți, 15 septembrie 1970. Baza militară ”Mihail Kogălniceanu”. Medicul unității verifică starea ”tehnică” a piloților. Chestiuni de rutină: puls, tensiune… Alături e ofițerul meteorolog, care prezintă cum stă vremea în Dobrogea, dar și în partea centrală și de est a României. Ședință. Comandanții și instructorii explică, pe îndelete, exercițiile de interceptare cu noile avioane ”MiG-21 M”, cu care fusese înzestrat regimentul. Avion de vânătoare de generația a treia, devenit faimos în Războiul din Vietnam, fusese construit în număr destul de mare în URSS, dar, sub licență, și-n China ori India. La acel moment, existau 11.496 de aparate de acest gen în întreaga lume. România începuse să le primească, de la marele frate sovietic, prin ianuarie 1965 și, ușor-ușor, se ajungea la 415 ”exponate”. Un avion ”ciudat”, cu o hibă de construcție la proiectarea rezervorului de combustibil: când consumul depășea două treimi, centrul de greutate se deplasa spre spate, iar ”MiG-ul” devenea necontrolabil…
Revenim la baza de la Kogălniceanu, în acel miez de septembrie. Sunt acolo și Ion ”Ciocotelu” Năstase ori Nicolae ”Nae” Mandae, oameni cu experiență, cu sute de ore de zbor. Veniseră din partea eșaloanelor superioare, cum se spunea pe atunci, pentru a supraveghea bunul mers al acțiunii. Mandae era al doilea om din România care se catapultase, cu succes, și primul din istorie pe un ”MiG”. Locotenentul Aurel Rain fusese întâiul, pe 10 august 1955, pe un ”S-102”, apoi venise rândul căpitanului Mandae, pe un ”MiG-15 Bis”…
Primii care decolează sunt comandantul de regiment, locotenent-colonelul Iosif Rus, și maiorul Nicolae ”Șișcă” Sascău. Se efectuează zbor de cercetare meteorologică, cu un avion ”MiG-21”, cu dublă comandă. S-a urcat la 10.000 de metri, s-a transmis că totul este ok. La al doilea zbor, s-a mers și mai sus, s-a intrat în stratosferă.
Ceasurile arată ora 22, când la echipare vine ultima serie de piloți. Printre ei se găsește și un tânăr căpitan, Victor Bănuță, promoție 1960 a Școlii de Aviație. Un tip de statură potrivită, undeva pe la un 37 de ani. Colegii-l descriu ca pe un băiat simpatic, de comitet, sensibil, cu mult bun simț.
La un cioc de avion de el e maistrul militar Vasile Jurevschi, ”Juju”, cum îl alintă cei care-l cunosc. El îl ajută pe Bănuță să se îmbrace. Ține, cu mâna stângă, furtunul de oxigen. Căpitanul suie în carlingă, se instalează acolo, se imobilizează în chingile scaunului. Cuplează furtunul, cuplează aerul comprimat pentru compresarea forței centrifuge. Nu-s lucruri de zei, ci normale pentru piloți. Câteva secunde după, stabilește legătura radio cu Punctul de Comandă.
- 125 sunt Uraniu, Gaz.
S-a trecut pe frecvența conducătorului de zbor aflat în turnul de conducere de la aeroport.
- Uraniu – start, sunt 125. Aprobați pornirea.
- Aprob pornirea pentru 125.
Căpitanul – pilot pornește motorul, zăvorăște și ermetizează cabina avionului ”MiG-21 M”, cu numărul 914.
- Uraniu, sunt 125, totul normal la bord. Aprobați rulajul și intrarea pe pistă.
- Aprob rulajul la pistă pentru 125.
”Vânătorul”, avionul ce-l are la manșă pe Victor Bănuță, e gata pentru decolare. Acele indicatoarelor par să spună că totul este ok. Se ridică în aer, după vreo cinci minute de zbor aude în căști vocea navigatorului Laurențiu Cosma… Conform procedurilor, se știe ce urmează: șeful Punctului de comandă așteaptă ca pilotul să confirme intrarea la interceptare. Dar nu este așa. În căști și-n difuzoarele de pe masă se aude o voce confuză: ”Sunt 125! M-am angajat! Catapultez!”
Stop!
Nu acesta era planul! Căpitanul Bănuță simte că avionul este instabil. Indicatoarele de pe bord par că se sting și se reaprind, nu mai sunt la fel de prietenoase ca acum 10 miniute. Stelele nu mai stau la locul lor, cerul apasă, Luna e gata-gata să atingă aripile aparatului de luptă. Știe ce e asta: fenomenul de pierdere a orientării! Pilotul dă să prindă maneta de catapultare, i se pare că aceasta e la un infinit distanță. Becurile își continuă dansul, semnalele de avertizare curg de peste tot. Ar vrea să ajungă la pârghia de salvare, dar, pentru că e prins în chingi, are senzația că nu va ajunge niciodată. Trage de el, forțează! ”Sunt 125! M-am angajat! Catapultez!” Reușește să prindă sistemul. Se cimentuiește în scaun și trage cu putere! Într-o sclipire de secundă, buf, cupola cabinei, cea care-l proteja, sare în aer. Scaunul pleacă spre cer când mai are vreo 2.000 de metri până la Pământ. Bănuță vede doar niște luminițe mici, undeva, în depărtare. Sunt de pe Terra? Ori fi steluțe? Ce se petrece cu mine?
Campania de toamnă-primăvară din miez de noapte
Jos, pe un câmp situat între localitățile vrâncene Ciorăști și Vâlcele, tractoarele ară pământul pentru campania de toamnă-primăvară. Da, ceasurile-s înaintate, dar se muncește la lumina farurilor: trebuie raportat mult și bine la județ, planul se face 24 de ore din 24, nu numai ziua… E un câmp întins, tarla mare, așa, undeva pe la vreo 10 kilometri, între calea ferată Tecuci, orașul aeroclubului marii Smaranda Brăescu, și Făurei și pădurea Spătaru. Oamenii de pe acolo îi zic locului ”Donoaia”.
Din acest moment intră în scenă Emir Kusturica, deși regizorul nu-i acolo. Căpitanul – pilot coboară, ajutat de parașută. Un șofer de tractor zărește cupola albă. Sunt doar farurile sale și lumina lunii, Oprește utilajul, claxonează de câteva ori, lung, pentru a atrage atenția, apoi se urcă direct pe cabină și prinde a urla:
”Extratereștrii, mă!… Ne atacă! Pe ei!”
Centrul lumii se modifică în acele momente, scenele par desprinse din ”Răscoala”, varianta modernă. Trecuse cu puțin peste un an de când americanii vizitaseră Luna, în iulie 1969. Ultimii ani fuseseră plini de povești cu omuleți ce vin de prin toate părțile universului, costumați ciudat, cu căști pe cap și cu niște tuburi prin care respiră. În general, combinezonul e verde, dacă-s marțieni, și argintiu, dacă parchează de pe altă planetă. Bănuță atinge solul, reușește să desfacă parașuta, cere ajutor, e cu mâinile în aer. Doar că spre el se îndreaptă niște muritori ”echipați” cu furci, greble ori topoare. Un localnic posedă și un levier. ”E extraterestru, să nu ne scape!”, aude. Pare glumă, dar nu e! Din contră… Pilotul pricepe cu greu: se găsește în echipament de suprasarcină, ca-n documentare, poartă o cască de culoare… argintie, din cap îi pleacă niște țevuști ciudate… Strigă, dar, prin cască, nu poate fi auzit. Când e la un pas de a fi linșat, ”extraterestrul” scoate harnașamentul, cu ultimele forțe, pentru că tot corpul îl doare. ”Oameni buni, stați puțin! Sunt pilot, pilot român! Am sărit dintr-un avion supersonic, înțelegeți?”
Avionul Mikoian – Gurevici, faimosul ”MiG-21”
Victor Bănuță are vertebrele tasate. E dus cu un elicopter de la Alexeni la București, la Spitalul Militar, unde stă un timp internat. E prima catapultare cu un avion supersonic din istoria noastră, e primul ”extraterestru” văzut de români!
La 10 zile de la eveniment, generalul Vasile Alexa, comandantul CAAT, convoacă piloții diviziei de la Ianca. Îi ridică în picioare pe toți cei care au avut legătură cu zborul din 15 septembrie 1970. Apoi, îi trece în rezervă pe Victor Bănuță și pe inspectorii de zbor Ion Năstase și Nicolae Mandae. Treaba asta, cu civilizații extraterestre nu dă bine la Forțele Armate Române.
Greul abia începe, în acel moment, pentru Victor Bănuță. Primește, sec, un ”Certificat – Decizie Medicală”, în care apre ”bolnav din 1970, boală contactată în timp ce s-a aflat în…” Două ștampile mari, câteva semnături, cuvinte de genul ”cefalee”, ”irascibilitate”, recomandări pentru tratamente balneare, e, de fapt, decizia de pensionare. Povestește cum s-au petrecut lucrurile, cum avionul nu mai răspundea la comenzi, cum a auzit bubuitura de după, dar nimeni nu pare impresionat.
Victor Bănuță trăiește, și azi, în Ocnele Mari, Vâlcea. A adunat 88 de ani. Nu-i face plăcere să povestească despre accidentul de acum o jumătate de secol, cel din tinerețea sa. Crede că patria, da, patria, l-a dezamăgit… La cele aproape nouă decenii de viață, încă se trezește noaptea, retrăind zgomotul și bubuitura din 15 septembrie 1970… „
Bunul Dumnezeu să îl odihnească!…
(Sursa: Cătălin Oprișan)
Corina Enache
