Era aproape ora 6 dimineața când a sunat alarma telefonului ca să mă trezesc. Acasă atunci când sună ceasul îi dau snooze de câteva ori până mă ridic din pat. Alea 5 minute pe care le dorm între alarme sunt de-a dreptul minunate! Câteodată parcă fac cât somnul de toată noaptea. Dar asta fac acasă.
Nu și aici. Aici mă trezesc la prima alarmă. Mă dau jos din pat încet-încet ca să nu deranjez pe nimeni, mă duc la baie și apoi mă îmbrac. Astăzi în camera în care dorm eu mai dorm alte 30 și ceva de suflete. În unele zile sunt doar 5, în altele 20, iar în altele chiar și 50. Depinde cât de mare și de plin este albergue-ul la care m-am cazat.
Pe El Camino nu contează cu câți alți oameni dorm în cameră. Poate fi unul sau o sută, dorm la fel de bine.
Nici ce mânânc nu prea contează. Important este să mănânc, ca să am energie pentru drum.
Nici pe unde merg nu prea contează. Merg pe unde îmi indică drumul, curioasă ce o să îmi aducă nou ziua de astăzi. Curioasă ce oameni voi cunoaște, ce provocări voi avea, ce peisaje de vis îmi vor scălda ochii.
Nici ce zi este nu prea contează. Poate fi luni sau sâmbătă, mie mi-e totuna. Este încă o zi din viața mea, pe care o primesc cu bucurie. Primul gând cu care mă trezesc dimineața este de recunoștință. Pentru că sunt binecuvântată să trăiesc încă o zi.
Nici vremea nu prea contează. Răcoare, cald sau foarte cald, pentru că este mijlocul verii, nori sau ploaie, singura diferență este o bluză în plus pe mine și poate o pelerină de ploaie, dacă norii se hotărăsc să aducă și niște picături de apă.
Nici cu ce mă îmbrac nu prea contează. Nu de alta, dar opțiunile sunt limitate. Am de ales între cele 2 bluze și bocanci sau sandale. Aveam și două perechi de pantaloni, dar pe una am dat-o ca să se mai ușureze rucsacul.
Nici câți km merg pe zi nu prea contează. Fie că merg 15, 20 sau 40 km într-o zi, tot acolo ajung în final. La capătul drumului. La catedrala Sfântului Iacob din Santiago de Compostela.
Și totuși, pe drum am de făcut alegeri la tot pasul. Câteodată drumul are două variante. O aleg pe cea pe care o văd prima. Oricum nu știu și nu voi ști niciodată ce ar fi fost diferit dacă o alegeam pe cealaltă.
Am de ales să mă opresc să mă odihnesc atunci când am obosit sau să merg mai departe, ignorând ceea ce îmi transmite corpul.
Am de ales să mă opresc să beau apă atunci când mi-e sete sau să mai trag puțin de timp.
Am de ales să merg alături de un om sau de altul pe care l-am întâlnit pe drum, sau să rămân în spatele tuturor și să merg singură.
Am de ales să povestesc companionilor de drum viața mea și provocările ei sau să ascund totul sub una din măștile cu care jonglez acasă. Le aveam pe toate cu mine, dar sunt destul de greu de cărat, așa că m-am hotărât să le arunc.
Am de ales să ascult sau să pun întrebări. Le fac pe ambele, după cum simt.
Am de ales să ajut pe cineva în nevoie sau să fiu doar un simplu spectator. Am de ales să fac un masaj unui om care mi-a împărtășit că îl dor rău picioarele sau să stau deoparte. Până la urma urmei nu știe nimeni că mă pricep la făcut masaje.
Am de ales locul în care să înnoptez. Îl aleg mereu pe primul care îmi iese în cale atunci cînd sunt obosită și vreau să mă opresc. Și, ce să vezi, de fiecare dată m-am simțit bine acolo unde am dormit.
Am de ales ce, unde și alături de cine să mănânc. Fac de fiecare dată așa cum simt.
Am de ales să îmi agăț chiloții proaspăt spălați de rucsac ca să se usuce sau să nu o fac, de rușine. Rucsacul meu a fost unul împopoțonat tot drumul😊 – înțelegeți cred ce am ales..
Am de ales să mai stau seara la povești cu oamenii de la albergue-ul unde m-am cazat sau să mă duc să mă culc atunci când corpul mi-o cere.
Am de ales să mă opresc să scutur bocancul în care tocmai ce mi-a intrat o pietricică sau să mai merg cu pietricica acolo, chiar dacă mă deranjează o leacă.
Am de ales să ascult propria muzică pe drum sau să ascult doar muzica naturii ce mă înconjoară.
Unele alegeri sunt mai inspirate decât altele. Dar, în cazul în care mă nemulțumește ceva, pot oricând să aleg diferit.
Aleg zi de zi, clipă de clipă, să fac ceea ce simt, oricât de nebunesc ar părea. La ora 17 după amiază mai nimeni nu pleacă la drum, ci se cazează și se pregătește de cină. Mi-e mie poftă să mai merg. Așa că mai merg câțiva km. La ora 14 cel târziu marea majoritate a pelerinilor sunt deja cazați. Eu am chef să mai merg. Ce dacă merg singură atâta vreme cât mă bucur de drum?!
Se spune că El Camino este un drum de regăsire, un drum pe care îl faci pentu tine și doar pentru tine. Un drum care începe într-un punct și, într-o zi, indiferent cât de mult l-ai lungi, tot se termină. Cam așa ca viața.. Un drum care, deși se termină, continuă în interiorul tău. Și tot ceea ce ai trăit, toate lecțiile pe care le-ai învățat, tot ceea ce ai descoperit despre tine, te îmbogățește și te transformă. Este un drum ”greu”, de 775 de km, distanță pe care o parcurgi cărând în spate, în rucsac, tot ceea ce crezi că ai nevoie. Sau, mă rog, ce ți s-a spus că ai nevoie. De unele chestii din rucsac te descotorosești pe drum văzând că nu îți sunt de folos, în timp ce alte chestii le iau locul, despre care nu ai știut că îți pot fi utile. La finalul drumului realizezi cu uimire că sunt atât de puține lucrurile de care ai nevoie ca să îl parcurgi. Te prinzi mute din cele despre care ți-au spus alții că vei avea nevoie doar îți îngreunează drumul. Renunți cu greu la ele. Poate nici măcar nu o faci la primul Camino, ci la al doilea, sau al treilea sau atunci când ești pregătit să o faci.
Realizezi că bucuria drumului nu are nici o legătură cu ceea ce ai în rucsac. Că oamenii pe care îi întâlnești nu au nici ei vreo legătură. Ei sunt doar oglinzile tale și regăsești în fiecare dintre ei câte o părticică din tine. Nici cum se poartă ei cu tine nu are vreo importanță, ci valoarea pe care tu le-o atribui cu fiecare pas pe care îl faci. Nici ce mănânci nu contează. Nici dacă plouă sau este soare nu contează, ci cum te raportezi tu la vremea de afară. În interiorul tău soarele poate străluci mai tare decât în cea mai senină zi.
Realizezi că uneori drumul e mai greu decât te așteptai și că e nevoie de un efort suplimentar. Pe care însă, îl faci cu bucurie de fiecare dată. Realizezi că lucrurile nu se întâmplă precum le-ai gândit sau le-ai plănuit, indiferent cât de bun planificator ai fi. Atunci când lași viața să curgă ai cele mai multe surprize plăcute și chiar ai parte de miracole.
Realizezi că fiecare zi nu doar poate fi, ci chiar este un nou început. E nevoie doar să te dai jos din pat și să te pui în mișcare.
Iar atunci când, plin de entuziasm, ajungi la capătul drumului, îți dai seama că ceea ce a contat de fapt a fost drumul. Fiecare pas de care te-ai bucurat. Fiecare trăire pe care ai avut-o. Fiecare clipă cu soare sau cu ploaie. Realizezi că ți-ai retrăit viața, cu toate provocările ei, în doar 34 de zile. Realizezi câte ai învățat și câte mai ai încă de învățat.. Realizezi că de fiecare dată când ai făcut ceea ce ai simțit, viața a curs precum râul, care indiferent ce întâlnește în cale, curge mai departe, fără să se supere, fără să se împotrivească. Doar curge în albia lui, îmbrățișând tot ceea ce viața îi scoate în cale și devenind mai puternic de fiecare dată..
” Nu îți visa viața, trăiește-ți visul”
Mai multe articole despre experiența mea pe El Camino poți citi aici: www.gabrielahobeanu.ro
