Acum șase mii de ani apărea în Orientul antic statul, conceput și realizat ca instrument al puterilor, ca un instrument, prin intermediul căruia se realiza conducerea unor grupuri mari de oameni. A societăților, putem spune acum. Statul a fost, de la început, un instrument de forță, el fiind acela, prin care se exprima voința celor mai puternici, mai avuți, mai învățați. După apariția statului, aceștia au instalat și o forță de constrângere, de supunere, care a permis utilizarea forței, de toate felurile, împotriva acelora care i s-au opus. A fost o formă de conducere, dar și de supunere. Un instrument de management, dar și de coerciție.
Statul a evoluat, în mii de ani. Legat inițial, indisolubil, de ideea de drept, de dreptate, statul, acest concept devenit universal, a avut și are, inclusiv formele lui hidoase, de-a lungul istoriei, până astăzi. Nu intru în detalii, pe care le cunoaștem, cu toții. Aș vrea să ajung la statul român și la modul în care el administrează fericirea cetățenilor din această parte a lumii, din sud estul european. Deși manualele de istorie din școlile românești nu consideră acest moment cel mai imprtant al istoriei moderne, noi am rămas, toți, cu informația că statul național unitar român a fost fondat în 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei și al Țării Românești. Dansăm și astăzi, ne dăm mâna, pe 24 ianuarie, de ziua Unirii. Ne câștigam independența față de turci, cărora le plătisem tribut sute de ani, în anul 1877. Patru ani mai târziu, Cuza era eliminat și se proclama Regatul României, iar Carol I a fost încoronat primul rege al Țării.
De ce am făcut această introducere plictisitoare? Pentru că astăzi, în noiembrie 2025, la două sute de an de acele momente glorioase, statul nu mai este, în opinia mea, un instrument de organizare și de conducere a celor mulți. Practic, statul român nu mai există, prin instituțiile sale, pentru cei mulți. Deși, aparent, structurile unui stat modern există, ele nu mai contribuie la viața cetățenilor români, decât în foarte mică măsură. Toți aceia care au preluat conducerile unor instituții de stat nu mai sunt reprezentanții aleși ai statului, ci al unor structuri politice, care acaparează statul. Care vorbesc, în numele statului, numit România. Care este o republică.
Statul numit România a avut, în evoluția lui, forme de emancipare sau de aliniere la formulele altor state, care, în epocă, reprezentau marile puteri europene. Mai târziu, după 1917, când puterea sovietelor a reușit să transforme Rusia feudală, statul român a rezistat, regalitatea era puternică și sincronizată cu Europa vremii. Au existat și momentele groaznice, când statul român a fost național legionar, între 14 septembrie 1941 și 14 februarie 1941, când a fost abrogat și a început dictatura lui Antonescu. Am fost și stat popular, după abdicarea regelui Mihai, dar și stat socialist.
Niciodată, însă, statul numit România, în diversele nominațiuni, nu și-a pierdut suveranitatea, așa cum vedem că se întâmplă astăzi. Am cedat, parțial, suveranitatea statului, în favoarea unei structuri birocratice europene, incapabilă de a asigura statelor membre bunăstarea, echilibrul și securitatea.
Această cedare a autorităților române, căreia i se adaugă o dependență cvasi-totală a resurselor financiare, a pulverizat conceptul de stat românesc. A distrus atât politica internă, cât și pe cea externă. A făcut posible toate măsurile unor guverne, care au trădat intereseul general, în favoarea unor interese politice de circumstanță. S-au supus tuturor aberațiilor generate din centrul de putere de la Bruxellles, au distrus coloana vertebrală a națiunii române. I s-a impus poporului român o conduită și restricții anormale, un potop de legi și obligații, un mecanism de supunere absolută, care a distrus ideea de libertate națională. De la interdicția de a scrie, la aceea de a crește porci, la impozitatea agresivă a tot ceea ce era cutumă națională, fabricarea țuicii, de pildă, la creșetrea animaleleor și un milion de alte și alte obligații. Niciuna, dar niuciunea dintre aceste impuneri, prin forța legii europene, care prevalează în fața legilor naționale, nu a fost și nu este apărată de aleșii neamului românesc. Dimpotrivă, Parlamentul României și instituțiile de forță se dovedesc a fi EXTREM DE ZELOȘI, ÎN APLICAREA LOR, FĂRĂ CRÂCNIRE.
Suntem în fața în care tot ce a fost și este românesc chiar piere, iar instrumentele acestor distrugeri sunt tot politicieni români, capturați, crescuți și sprijiniți din centre de putere, pe care poporul de definește ca antiromânești. Situația pare fără ieșire. Doar răbdarea ne rămâne, până când centru de putere european de la Bruxelles va cădea. Structurile uropene, am văzut la alegerile din noiembrie 2024, au capturat complet atât statul, cât și structurile lui de forță.
Poporul este prizonierul statului numit România. Care stat, vorba lui Pascal, parafrazată, are rațiuni, pe care rațiunea românilor nici nu le cunoaște, nici nu le înțelege.
În numele Statului numit România un popor, istoria lui, prezentul și viitorul sunt distruse, sistematic, de trimișii unor entități criminale.
Pentru că, da, despre crimă este vorba.
Silviu Popescu
