Este o întrebare legitimă, pentru că Biserica Ortodoxă Română este păstorul majorității românești. Este instituția românească în care românii, majoritari, în România, au cea mai mare încredere. Și, totuși, în situația de demență națională, în care ne scufundăm, zi de zi, dinspre Patriarhie nu vine niciun semnal. Patriarhia tace, nu se amestecă. Așa este ortodoxia noastră, sfântă, dar neimplicată în viața comunităților din România. Poate că acesta este și farmecul ei discret. Poate că nici nu este nevoie să fie o religie militantă, cum a fost și este catolicismul. Poate că acest fel de supunere dezinvoltă, față de politic, de stăpânitorii vremelnici ai Țării, i-a asigurat dăinuirea, iar preoții, clerul, știu ei mai bine ce fac.
Da și nu.
Nu stau aici să analizez bunele și relele, nu este menirea mea. Observ, doar, cu emoție și nedisimulată furie, că Biserica nu este prezentă în spațiul public. Deloc. E prea multă liniște în fața altarelor. Prea multe tăceri, în cauze naționale, în care Biserica este chemată, are datoria sfântă de a se pronunța. De a îndruma. De a îndrepta. De a propune întoarcerea la Calea cea Dreaptă. Nu vede Biserica faptele, nu vede că am rătăcit prea mult, prin deșertul ultimilor ani?
Poporul are încredere în Biserică. Ortodocșii au cea mai mare încredere. Celelalte culte sunt, însă, la fel de tăcute. Ca și când viața credincioșilor nu mai contează. Nu mai interesează. Nu mai are prețuire.
Totuși, Biserica Ortodoxă Română nu mai trăiește sub teroarea stalinistă, ne-am emanciapat și eliberat de sub cizma asupritorilor, oricare ar fi fost ei.
La început a fost Cuvântul.
”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.
De ce nu cuvântă Biserica? Preoții știu cel mai bine care este situația credincioșilor, a enoriașilor. Le știu durerile, nemulțumirile, visurile, știu că nu le este bine. Le cunosc copiii, familiile, tainele. Ei văd și știu că este atacat Cuvântul. Că este lovit Dumnezeu.
Dar Biserica tace. Până când?
Silviu Popescu
