Actul creației implică un raport existențial între artist și lume, o tensiune între experiența subiectivă și forma obiectivă a reprezentării, o dialectică între materie și spirit. În cazul icoanei, acest raport este dus la paroxism: pictorul nu este doar un artist, ci un slujitor al unei tradiții teologice, un mijlocitor între comunitatea credincioșilor și realitatea transcendentă a divinului, pe care o face prezentă prin chip.
Prin contrast, imaginea generată artificial anulează treptat această poziție centrală a persoanei în actul creativ. Creatorul devine un operator, un utilizator de interfețe și software, un curator al fluxurilor de date, mai degrabă decât un autor în sens tradițional. El nu mai modelează forma dintr-o interioritate plină de sens, ci configurează parametri, selectează opțiuni, alege stiluri predefinite. În locul contemplației și al gestului simbolic, intervine optimizarea, randarea, combinarea de surse multiple. În acest regim de creație, algoritmul este, în esență, cel care decide forma finală – nu din rațiuni estetice conștiente, ci ca rezultat al unei logici statistice, extrase dintr-un volum imens de imagini, patternuri și regularități învățate automat.
Această delegare a formei către algoritm reprezintă o schimbare radicală în ceea ce privește sursa și scopul creației. Imaginea nu mai izvorăște dintr-un nucleu interior de semnificație, dintr-o nevoie de exprimare sau de revelare a unei realități spirituale, ci dintr-o combinație de modele probabilistice. Creatorul nu mai este un subiect al unei viziuni, ci un mediu de transmitere al unei funcții computaționale, un regizor al unor procese automate care generează imaginea ca efect, nu ca mărturie. Astfel, imaginea artificială devine produsul unei „agenții distribuite”, în care intenționalitatea este diluată într-o rețea tehnologică și nu mai aparține exclusiv unei conștiințe umane.
Afirmația potrivit căreia delegarea formei către algoritm marchează o schimbare radicală în sursa și scopul creației artistice descrie o ruptură semnificativă față de paradigma tradițională a artei ca expresie a unei interiorități umane. În mod tradițional, actul artistic a fost înțeles ca o exteriorizare a unei realități interioare, o căutare a sensului, o punte între experiența subiectivă a creatorului și ordinea simbolică a lumii. Artistul era purtătorul unei viziuni, un martor al unei realități profunde, poate chiar revelate, pe care o transpunea în formă vizibilă printr-un gest personal, singular, ireductibil la o simplă tehnică de producere. Arta era, în acest sens, nu doar un obiect estetic, ci și o mărturie existențială – o expresie a suferinței, a speranței, a transcendenței sau a unei căutări spirituale.
Odată cu apariția inteligenței artificiale generative, acest raport se inversează: imaginea nu mai are ca sursă un nucleu interior de semnificație, ci o agregare de date și o serie de modele probabilistice învățate de algoritmi. În loc ca imaginea să se nască dintr-o nevoie de a exprima, de a comunica un sens trăit, ea este produsul unui sistem matematic care recunoaște patternuri și le combină statistic, pe baza unui corpus vast de imagini anterioare. Creativitatea devine un rezultat emergent al unui proces de calcul, iar forma vizuală este generată nu de o intuiție personală, ci de o ecuație.
Această trecere de la viziune la algoritm presupune o descentrare radicală a autorului. În locul subiectului creativ conștient și implicat, care își asumă sensul lucrării, apare un „regizor de procese”, un operator care configurează un prompt, alege o estetică, setează parametrii și așteaptă ca mașina să genereze imaginea. Actul creator devine astfel o chestiune de interfațare și optimizare, nu de interiorizare și sublimare. Imaginea este „calculată”, nu „gândită” sau „trăită”. Ceea ce în trecut era considerat inspirație – o formă de deschidere către o realitate mai înaltă – devine acum o funcție de output controlabil și replicabil. Acest tip de imagine este produsul unei „agenții distribuite”, în care niciuna dintre componentele implicate nu deține în mod exclusiv autoritatea creației. Algoritmul își extrage „inspirația” dintr-o bază de date uriașă, formată din milioane de imagini preexistente, fiecare având propria lor istorie culturală, stilistică, afectivă. Creatorul uman nu mai controlează sursele sau formele, ci doar trasează direcții. Procesul creativ se fragmentează într-o rețea tehnologică în care intenționalitatea umană este doar una dintre verigile slabe. Intenția devine vagă, distribuită, uneori chiar inexistentă: imaginea rezultată poate surprinde sau fascina, dar nu reflectă în mod necesar un adevăr interior, o experiență personală sau o căutare a sensului.
Diluarea intenționalității afectează, inevitabil, funcția ontologică a imaginii. În tradițiile artistice și religioase, imaginea avea o funcție revelatorie: ea trebuia să indice o realitate nevăzută, să sugereze un „dincolo” de vizibil, să transfigureze materia în semn. În cazul icoanei, această funcție este centrală: ea nu reprezintă doar, ci actualizează, prin har, prezența ipostasului divin. Este imaginea nu ca simplă aparență, ci ca epifanie – adică prezență reală a Celui nevăzut în vizibil. În schimb, imaginea artificială nu își asumă această funcție. Ea nu este construită pentru a revela o realitate, ci pentru a performa un efect vizual. Ceea ce contează nu este adevărul, ci gradul de verosimil, estetica impactului, performanța grafică.
În acest context, imaginea artificială tinde să devină o formă de simulacru – în sensul pe care Baudrillard in poststructuralism, îl dădea acestui termen:” o copie fără original, o reprezentare care nu mai face trimitere la nicio realitate profundă, ci doar la alte reprezentări”. Este o imagine închisă în sine însăși, fără trimitere ontologică, fără fundamente, fără mărturie. Ceea ce se pierde este dimensiunea verticală a imaginii – legătura ei cu ființa, cu adevărul, cu misterul. În locul acestora, avem rețele neuronale, modele de difuzie, ajustări de prompturi și feedback vizual. Imaginea nu mai este „un chip al lumii” în sens spiritual, ci un rezultat al unei negocieri între cod și estetică. Delegarea formei către algoritm înseamnă, în mod inevitabil, și o delegare a sensului. Imaginea artificială, deși adesea spectaculoasă, rămâne prizoniera unei logici a exteriorității, a efectului, a combinatoricii stilistice. Ea nu provine dintr-o trăire, nu aspiră la transfigurare, nu mărturisește o viziune. Este produsul unei lumi în care creația nu mai este legată de rost, ci de tehnică; nu de ființă, ci de eficiență. În această lumină, marea întrebare rămâne: ce fel de lume exprimă o imagine în care omul nu mai este autor, ci doar un curator al algoritmului? Ce se întâmplă cu arta când chipul persoanei dispare din imagine, iar locul inspirației este luat de parametrii funcționali? Răspunsul la aceste întrebări nu ține doar de estetică, ci de însăși imaginea noastră despre om, despre adevăr și despre sens.
În fotografie, un afiș excepțional, de la o expoziție recentă.
Drd. Dan Diaconu
