Poate că, la prima vedere, sună a miraculos, a rezolvare magică a tuturor problemelor țării. Însă ce-ar fi dacă, printr-un act trimis direct de Dumnezeu pentru curățirea României, corupția ar dispărea peste noapte? Fără avertismente, fără tranziții lente, fără scuze și recalibrării. Un fulger care lovește și arde tot ce este murdar, tot ce este stricat. Gândiți-vă: într-o singură clipă, toate mecanismele care funcționează în umbră ar înceta să existe. Însă aici începe adevărata problemă: România s-ar bloca complet. Asta scrie domnul George Hodorogea, într-o postare, pe rețeaua americană Facebook.
Nici n-am mai stat să citesc tot comentariul, m-am oprit la primul paragraf. Am zis, iată o întrebare, pe care nici eu nu am pus-o. M-am și ofticat puțin, pentru că știu și văd că dânsa, Corupția, este ca și Moartea, inevitabilă, omniprezentă și, totuși, veselă. Cum, adică, cum mi-aș putea închipui o lume fără Ea? Este un element comun al statelor, popoarelor și tuturor, dar absolut tuturor instituțiilor din Lume.
Bine, unii pot zice, ca Dan Tomozei, că în China, corupția este un motiv serios al condamnării la moarte fizică, dar realitatea din țara Marelui Zid arată că și Partidul Comunist Chinez se luptă cu acest demon. Din când în cînd, mai apare câte o știre, în care ni se precizează cum un ministru chinez a fost prins furând milioane. Ceea ce arată, clar, că nici comunismul chinez nu este o lume perfectă. Dar eu îi salut, de aici, din pagină, pe tovarășii chinezi, foarte puțin ipocriți, în comparație cu ai noștri. Măcar ei încearcă.
Și în Singapore s-a încercat. Imi scrie domnul Dorel Constantinescu, că acest miracol nu se mai poate întâmpla, dar eu refuz să îl cred.
Nu pot să construiesc o imagine, cu un demnitar român, condamnat pentru delapidarea de la stat a unor sume uriașe. Pentru că eu trăiesc în România, iar verbul a fura este omniprezent. Nimeni nu mai bagă în seamă acest cuvânt, ne-am obișnuit cu el, așa cum ne obișnuim cu negii de pe mână. Știm și vedem cum cresc, cum se dezvoltă, că arată îngrozitor. Ei, zicem, crește și el, e tot din mine, lasă-l acolo, că dacă mă ating de el, poate că fac mai rău. Poate curge sânge, poate mă doare.
Dar când văd că dintr-un neg s-au făcut doi, că a apărut unul, mai mic, atunci îmi pun întrebarea: de unde, naiba, a apărut? De ce m-oi fi atins? Poate, de la râme, când am fost la pește? Poate de la serviciu, că nu prea mă spăl pe mâini? De unde, Doamne? Oi fi bolnav?
Nici vorbă să vreau să merg la doctor. Cum, adică, să-l ardă? Dacă urlu, dacă plâng, dacă după cauterizare, voi fi desfigurat? Până la urmă, ce am eu cu el, ce mi-a făcut?
Și așa, avem o Lume, dar eu mă limitez , avem o țară plină de negi. Negii nu mai deranjează pe nimeni, iar în funcțiile de conducere administrative, în Guvern, în Parlament, a avea negi, însemnă a fi eligibil pentru leadership. Însemnă că Sistemul național de recrutare a cadrelor nu se poate lipsi, vorba lui Gheorghe Smeoreanu, de acest criteriu politic. Că asta este, să ai negi, înseamnă să ai calități, care te pot face și președinte.
Bine, mă întorc să citesc, comentariul lui George. Deși știu ce voi citi în el. Ipoteza că va putea exista o Românie, fără negi. Sau fără păduchi, aici, însă, mă despart de domnul Georgescu. Mai bine o țară cu negi, decât una cu păduchi. Negii sunt mai rezistenți, iar eu votez, ca și voi, pentru o elită plină de negi.
Silviu Popescu
