Fără falsă modestie, sunt unul dintre puțini cunoscători din interior ai handbalului vâlcean.
Încă din anul 1973, elev fiind la Liceul Industrial de Chimie, am trăit succesul echipei antrenate de prof. Constantin Cincă, care a adus la Râmnicu Vâlcea primul trofeu național, câștigat la Baia Mare.
Așadar, aviz celor care se împăunează cu merite pe care nu le au, a nu se uita că Liceul Industrial de Chimie Râmnicu Vâlcea a fost precursorul handbalului feminin vâlcean de performanță, nu altă entitate sportivă!
De aici, de la Liceul Industrial de Chimie Râmnicu Vâlcea, înființat în anul 1971, a început fabuloasa poveste a handbalului vâlcean, de la terenul de zgură situat lângă calea ferată, la care am muncit toți elevii școlii, sub îndrumarea nemijlocită a unor profesori de educație fizică dedicați trup și suflet meseriei lor.
Apoi, la câțiva ani distanță, am trăit momentul înființării echipei Chimistul, cu nucleul de jucătoare de bază de la Liceul de Chimie – Elena David, Nicoleta Băzărâncă, promovarea în divizia națională, apoi perioada de succes a Oltchimului.
De asemenea, împrejurările vieții au făcut să conduc în divizia națională secundă doi ani de zile echipa Prundvilchim, în calitate de președinte al clubului.
Ca iubitor al grupării sportive a Combinatului Chimic, în preajma căruia am crescut și m-am format ca om, i-am cunoscut pe antrenorii: Constantin Popescu, Ioan Gherhard, Constantin Muscalu, Lucian, Rîșniță, Gheorghe Ionescu, Bogdan Macovei, Mariana Tîrcă, Gheorghe Tadici, Radu Voina etc., precum și pe toate jucătoarele care au evoluat sub culorile roș-albastre.
Am participat ca spectator la câștigarea primului titlul național în 1989 și apoi a celorlalte 19, la câștigarea celor 12 Cupe ale României.
Clipe de neuitat am trăit la câștigarea, în 31 martie 1984, a primului trofeu continental „IHF” în fața Vfl Oldenburg (Germania) și în 1989 în fața echipei Eglė Vilnius (URSS).
În anul 1990, am însoțit ca ziarist echipa Chimistul, la Krasnodar în Rusia centrală, pentru semifinala cu celebra echipă a timpului, Kuban. În acea ediție aveam să pierdem dramatic calificarea în finala competiției la Râmnicu Vâlcea, rusoaicele marcând cu un gol mai mult la scorul general (50-51).
Celor neîncrezători le poate confirma cele relatate prof. Petre Berbecaru, vicepreședintele Chimistului de atunci, cu care, în 27 aprilie 1990, mă aflam la Chișinău, hotel Intercosmos, etajul 22, iar pe bulevardul din apropiere se auzeau acordurile cântecului… „Deșteaptă-te române!” Era ziua în care Parlamentul Republicii Moldova tocmai aprobase tricolorul ca steag național!
Apoi, au urmat în 2007, câștigarea „Cupei Cupelor” în fața Zvezda Zvenigorod din Rusia, a Supercupei Europei în 1984, a Trofeul Campionilor în 2007.
În țară, am însoțit echipa în zeci de orașe, fie cu prieteni, fie cu colegi ziariști sau cu suporterii vremelnici.
Am amintit toate cele de mai sus, pentru că eu cred că sunt „calificat”, cu experiența necesară de a emite judecăți de valoare pertinente, în cunoștință de cauză, asupra unor fenomene, evenimente și întâmplări handbalistice petrecute sau în curs de desfășurare.
Astfel, în acest context, vă destăinui cele petrecute luni, 5 ianuarie 2026, cu ocazia participării la meciul de la Brașov, când mi-a fost prilejul de a mă alătura suporterilor de astăzi ai SCM Râmnicu Vâlcea, în speță Asociația „Liga suporterilor vâlceni”, înființată la 22 iunie 2012, respectiv „Brigada noastră 1998”, conduse cu dăruire, pasiune și patimă de Costel Constantin Ungureanu și de Robert Vlădășel.
A fost o deplasare antologică, cu… peripeții! Asta pentru că, la ramificația de la Veștem, autocarul ni s-a defectat și a trebuit să așteptăm două ore pentru a fi preluați de un alt autocar, de rezervă. Așa că am ajuns Brașov, cu 5 minute înainte de fluierul de început al partidei.
Pentru mine, aflat la o vârstă respectabilă, a fost încă o experiență extraordinară! Am cunoscut oameni minunați, din generații diferite, care și-au susținut echipa cu o frenezie fantastică!
Îmbrăcați în tricourile asociației, înarmați cu steaguri, porta-voce, toba de rigoare, galeria vâlcenilor a dominat sonor Sala Sporturilor „Dumitru Popescu-Colibași” din Brașov, de la un capăt la altul al meciului!
„Brigada noastră 1998” – Sala Sporturilor „Dumitru Popescu-Colibași” Brașov, luni, 5 ianuarie 2026
Cu clasicele încurajări („Luptă Vâlcea, Luptă Vâlcea!”) și cunoscutele refrene, într-un spirit de deplin fair-play, „Brigada noastră 1998” a oferit o lecție privind atașamentul față de culorile echipei preferate, susținându-și echipa în orice moment al meciului.
Ce m-a surprins cu adevărat la finalul meciului, mai exact în timpul întoarcerii către casă, a fost realismul cu care au concluzionat desfășurarea jocului, precum toate cele trăite la Brașov.
Am remarcat îndeosebi demnitatea cu care suporterii prezenți la Brașov au primit înfrângerea, mai ale stăpânirea de sine în fața nemeritatului eșec.
Din discuțiile pe care le-am purtat cu o parte dintre suporteri am constatat atât cunoașterea regulamentului sportiv, cât și respectul față de adversar, tratarea ca pe un partener egal de competiție, fără utilizarea violenței sau a insultelor.
De asemenea, un fapt îmbucurător pentru mine, l-a constituit acceptarea deciziilor oficialilor, recunoașterea autorității arbitrilor și acceptarea hotărârilor acestora, chiar și atunci când nu au fost nefavorabile.
Pentru „Brigada noastră 1998”, ca de altfel pentru toți suporterii adevărați ai SCM Râmnicu Vâlcea, a fost o înfrângere dureroasă, nemeritată, dar important este ca, pentru dăruirea și devotamentul lor, în plan sportiv, să fie recompensați cu rezultate mai bune!
Aviz celor implicați în fenomen! Sportul fără suporteri nu înseamnă nimic!
Iulian POPESCU
