Strada Știrbei Vodă, botezată astfel după numele domnitorului mare iubitor de parcuri și fast occidental, care a vizitat orașul în anul 1850 „la rugăciune cinstitului magistrat” (denominația din vremea aceea a marelui județului) și a lăsat drept ctitorie una din cele mai „exotice” și mai atrăgătoare grădini publice din țară, începea cu farmacia Bejan, zidită la confluența cu principala arteră comercială a urbei și în apropierea pieței de trăsuri, clădire emblematică în epocă, pe trei niveluri (lucru rar în Râmnic), proprietate a lui Dinu Simian, unul din marii bogătași din partea locului, a cărui fiică, Mira, farmacistă dar și stihuitoare de mare sensibilitate, a practicat aici profesiunea după absolvirea facultății și, căsătorindu-se cu Ștefan Baciu, poetul exilului fără întoarcere, a plecat din țară în urma invaziei armatei sovietice, ca după un periplu îndelungat (și fericit, susține bardul), în Brazilia, apoi în vestul Statelor Unite, să se stabilească la Honolulu, în insula Oahu (amândoi profesori la Universitate, făcând aici o strălucită carieră), de unde Baciu îmi trimitea statornic revista „Mele”, creația lui, născută din singurătate și dor de locurile părăsite, precum și rânduri din care decelam pulsațiile durerii dețăratului, amintitoare a Tristelor poetului latin gonit de soartă și de despoți pe țărmuri reci, neprimitoare, pentru a nemuri cetatea Tomis.
De câte ori intram în farmacie, trimis de mama, mă impresionau borcanele din porțelan cu alifii și droguri aromate aliniate unul lângă altul pe rafturi de o curățenie impecabilă, purtând pe ele cu litere de aur cuvinte latinești bizare, neînțelese, de o sonoritate delirantă, ce-mi crea o stare de inhibiție și inexplicabilă euforie, nu atât din pricina îngemănării sonurilor, cât mai degrabă din neputința de a pătrunde în universul esoteric al absconselor vocabule, sporindu-mi interesul și admirația și respectul pentru cucoanele coafate, rimelate, îmbrăcate în alb ca doctorii, din spatele tejghelii, care oficiau, în imaginația mea necoaptă încă, adevărate mistere eleusine, constând, de fapt, în prepararea (o oră-două) a „rețetelor” acoperite cu un scris indescifrabil, drajeurile, pe vremuri, fiind rare și oricum mai puțin utilizate din cauza dezvoltării precare, nu numai la noi în țară, a industriei de medicamente.
Cu farmacia începe un șir de prăvălii mărunte cu case și curți interioare, pietruite, în care proprietarii creșteau găini și rațe și curci și râmătoare ce aruncau în stradă mirosuri grele, amestecate cu cele ale bucătăriilor deschise spre curte, exhalând arome de ciorbă agrementată cu multe mirodenii și de prăjeală și de untură arsă și spre cișmelele a căror apă leșioasă se scurgea neîntrerupt pe sub zăplazurile gardurilor pe trotuare, formând băltoace murdare și stătute peste care trecătorii trebuiau să sară cu fereală.
Mai răsărită între case, păstrată într-o memorie încercată, se ițea atelierul lui Kaufmann, pălăierul căutat de toată lumea „bună” a urbei, sosti în Râmnic pe la începutul secolului, bătrân în vremea când l-am cunoscut, având o reputație morală proastă din pricina unor năravuri indecente (numite astăzi cu un cuvânt intrat recent în limbă – pedofilie) dar care executa cele mai elegante pălării, gambete și căciuli într-o trecută epocă în care acestea reprezentau nu numai banalul acoperământ al capului sau o podoabă oarecare, dar și o „stare”, un rang în ierarhia bine stabiită a momentului.
La Kaufmann își comandau elevii de la „Lahovary” șepcile obligatorii din stofă bleumarin, cu dungă galbenă deasupra cozorocului, cu care ne mândream în primul an de școală și tot aici se confecționau mai toate pălăriile ce împodobeau cuierele la baluri, spectacole și sindrofii sau cele cu care protipendada făcea călătorii în Capitală, chemată de afaceri sau întruniri politice sau în străinătate, pentru cură de ape minerale la Carlsbad, Vichy, Montreux, Vevey sau Baden-Baden.
Constantin Mateescu – „Râmnicul uitat”
