AUREL CINCĂ. Harta şi scena

CONTEMPORANII  MEI (4)

Pe protagonistul acestui „episod” l-am cunoscut tot în spaţiul de la poalele Coziei, topos binecuvântat de părintele Sandu, pe care l-am evocat în numărul anterior. Hazardul (sau destinul ?) a făcut ca, prin repartiţie guvernamentală, să primesc „cel mai bun” post vacant pe care-l oferea fostul raion Vâlcea în vara lui 1966, şi să devin „coleg de cancelarie” cu „eroul” acestei pagini. Ceea ce ne-a apropiat, de la început, a fost… geografia, disciplina pe care o preda el şi care fusese pasiunea mea în liceu, dar pe care, fascinat de „discursul” profesorului Gibescu, am „trădat-o”, de dragul filologiei. Profesorul de geografie se bucura printre elevi, deopotrivă de autoritate şi de simpatie, într-o tulburătoare osmoză modelatoare, ceea ce, pentru condiţia mea de novice într-ale dăscăliei, reprezenta idealul. Dar ceea ce ne-a legat, coagulând viitoarea noastră prietenie, a fost animaţia culturală. El se afirmase deja „în materie”, semnând coregrafia „operetei populare” „La bâlci în Ţara Loviştei”, pe care preotul Gheorghe N. Cârstoiu şi colaboratorii săi o „înscenaseră” în 1967, cu ansamblul din Jiblea-Călimăneşti, obţinând primele performanţe pe plan naţional.

Această „carte de vizită” a argumentat promovarea profesorului Aurel Cincă, în primăvara anului 1968, în calitate de inspector al proaspătului înfiinţat Comitet de Cultură şi Artă. La recomandarea lui, deşi nu eram cunoscut şi nu aveam niciun merit, preşedintele Vasile Roman m-a recrutat şi pe mine în noua „oaste culturală” a Vâlcii. Un simplu gest prietenesc, dar care a transformat întâmplarea în predestinare… Iar prietenia noastră avea să devină trainică şi roditoare.

Numele lui Aurel Cincă, animatorul cultural şi coregraful din Călimăneşti, o vreme fiind şi managerul Casei de Cultură, este strâns legat de tot ceea ce s-a iniţiat şi înfăptuit în viaţa culturală a staţiunii şi a aşezărilor de la poalele  Coziei. Purtând, din copilărie, vibraţia jocului din satul natal (Armăşeşti-Cernişoara), cultivând tradiţia dansului popular în ansamblurile studenţeşti de la Iaşi, profesorul Cincă s-a dedicat, încă de la începutul carierei sale, animaţiei culturale, pregătind promoţii succesive de dansatori din rândul copiilor şi tinerilor. Pentru Aurel Cincă, arta coregrafică înseamnă, înainte de toate, un demers de pedagogie culturală, menit să resuscite interesul, respectul şi ataşamentul tinerei generaţii faţă de valorile perene ale culturii populare. De fapt, profesorul Cincă a fost mai mult decât un „instructor coregraf”, a fost un mentor al Şcolii tradiţiei populare. Mulţi dintre tinerii cu care a lucrat iubesc, preţuiesc şi cultivă mai departe dansul popular graţie măiestriei pedagogice cu care coregraful i-a făcut părtaşi la plăcerea, profund omenească, de a juca, exprimând, în esenţă, bucuria de a trăi.

Aurel Cincă a atins această performanţă pentru că animatorul a fost dublat, în mod semnificativ şi eficient, de specialist, pasiunea s-a îngemănat cu competenţa într-un demers profesional sincretic şi coerent. Meritele de coregraf ale lui Aurel Cincă sunt legate, mai ales, de constituirea, pregătirea şi consacrarea Ansamblului folcloric „Doina Oltului” din Călimăneşti. Cu acest ansamblu, care a cunoscut perioada sa de glorie  la începutul anilor ’70, a evolut în concursurile artistice naţionale şi a efectuat turnee peste hotare (Bulgaria, Italia, Iugoslavia, Republica Moldova), participând la festivaluri internaţionale de profil.

Pentru Aurel Cincă, tradiţia populară este ca o „apă vie”, ea regenerează cu fiecare generaţie (ultima sa „pepinieră” de dansatori s-a chemat, simbolic, „Muguri cozieni”). Această convingere, cultivată de-o viaţă, probează că el şi-a  păstrat mereu fervoarea tinereţii şi credinţa în frumos – virtuţi care au dat rost şi sens vieţii sale, dincolo de bucuriile familiale şi de satisfacţiile profesionale, şi care i-au împlinit personalitatea. O personalitate care ar putea fi definită, prin substanţă şi consecvenţă, drept o expresie a unei virtuţi tot mai rar întâlnite în lumea noastră artistică, minată de vedetism: modestia creatoare. Aurel Cincă face parte din familia animatorilor de vocaţie,  a celor care construiesc în timp, cu răbdare şi încredere, tradiţii şi valori culturale. Oamenii de structura lui nu beneficiază totdeauna de luminile rampei, de fapt ei nici nu le caută ostentativ, nu sunt obsedaţi de imagine, nu aleargă după publicitate, eforturile lor nu cunosc artificiala strălucire şi spectaculozitate a mediatizării agresive, dar cu atât mai constructivă şi mai performantă este truda lor creatoare.

Opera cea mai însemnată şi mai durabilă a prieteniei  noastre, cultivate cu o afecţiune sobră, bărbătească, armonizând două temperamente diferite, rămâne, bineînţeles, „Doina Oltului”. Amândoi suntem „vinovaţi” de „frumoasa nebunie” ce cuprinsese lumea culturală a oraşului Călimăneşti, în primăvara anului 1969, când se închega ansamblul şi se pregătea primul turneu. Călimăneştenii erau atunci, familii întregi, tineri, frumoşi şi îmbolnăviţi de scenă. Veniseră în ansamblu şi actorii celebrei trupe de teatru de la Jiblea-Călimăneşti, în frunte cu Aurel Baidan şi Constantin Rosnovan, care ştiau deopotrivă să cânte, să joace, să interpreteze, dar ştiau şi să petreacă viaţa frumos. Pentru ei, arta de amatori nu era o corvoadă („sarcină de partid”) nici o afacere (marele „profit” era, rar, „o bere”), ci era o autentică şi profundă experienţă existenţială. „Doina Oltului”, coagulată în jurul prietenului Cincă, a fost pentru debutul meu profesional o şcoală de management artistic, iar pentru tinereţea mea, şansa de a trăi o captivantă aventură umană. Împreună cu călimăneştenii, pierdeai simţul hotarului între viaţă şi spectacol, între trăire şi interpretare. Când ne-a vizitat, o dată, Constantin Ceauşu, cu toată exuberanţa tinereţii sale, n-a putut să ne domine, în voluptatea noastră de a petrece, decât urcându-se pe o masă şi umflând acordeonul… „Doina Oltului”, situată la graniţa dintre realitate şi miracol, rămâne un capitol memorabil din  tinereţea noastră fremătândă de viaţă şi consacră prietenia statornică şi de bună credinţă a doi oameni care şi-au îndeplinit misiunea fără a face din ea o afacere profitabilă.

În final, se cuvine să aflăm şi ce face în prezent pensionarul Aurel Cincă. Credeţi că se ocupă de grădina de pe malul Oltului, se duce la pescuit pe Lotru, iar seara bate tablele la Clubul pensionarilor ? Nici vorbă de toate astea! Prietenul meu îndeplineşte acum o misiune cu mult mai importantă şi mai dificilă decât coregrafia practicată pe scenă. El este în continuare dascăl, şi tot de geografie, dar cu un statut aparte: este profesorul de geografie al nepoţilor săi. Dar, şi aici intervine complicaţia, nu le-o predă, aşa cum a predat-o atâtor generaţii de elevi, ex cathedra şi pe hartă, ci pe viu, pe teren, îi poartă prin metropolele şi pustietăţile lumii, pe mări şi oceane, pe marile platouri şi pe văile marilor fluvii, mă rog,  prin tot atlasul planetei. Geograful Cincă a devenit, în beneficiul nepoţilor săi, un mare explorator. Îl invidiez (admirativ) pe geograf şi mi-e dor de coregraf. De aceea, din acest colţ de pagină, îi trimit prietenului meu un mesaj sobru, după chipul şi asemănarea sa: Maestre, revino, trebuie să mă înveţi Căluşul ! Nu vreau să ratez viitorul turneu…

Gheorghe DEACONU

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 435, 14 aprilie 2008