MARIN BRÎNARU. Un preot al muzicii

1015 0

CONTEMPORANII  MEI (15)

 

            Cu Teodor Geantă la pupitru şi cu I. I. Alexandrescu în partida viorilor, am inaugurat „orchestra” care acompaniază „spectacolul” contemporanilor mei. O orchestră fabuloasă, cu „instrumentişti” unul şi unul, fiecare putând prelua bagheta de dirijor, dar vibrând laolaltă în polifonia fiinţei muzicale a Vâlcii. Mulţi dintre contemporanii mei au fost / sunt muzicieni. Privilegiul de a mă împărtăşi din măiestria lor, dar şi suferinţa de a nu fi avut şansa de a deveni eu însumi muzician m-au determinat să am cu liderii acestei „bresle” relaţii speciale de comunicare şi comuniune, care au rodit în câmpul vieţii muzicale. Regret că nu am harul ca, în locul unui text banal, să le dedic câte un poem sau un cântec, spre a recunoaşte că, în compania lor, „nebunia” mea culturală a dobândit o brumă de raţiune şi o aură de nobleţe.

Voi continua, aşadar, fluxul evocărilor mele tot cu un muzician, unul de elită, din stirpea maeştrilor autentici. L-am cunoscut cu multe decenii în urmă, când era „în floarea vârstei”. Avea doar 40 de ani. Trăia într-o permanentă frenezie creatoare. Viaţa profesională şi publică şi-o împărţea între catedră, condei şi baghetă. Nimic din peisajul spiritual al anilor ¢60 şi ¢70 nu înflorea fără prezenţa sa fertilă, nici o iniţiativă locală nu se realiza fără aportul său tehnic şi afectiv, îl găseai mereu în miezul evenimentului cultural. Cu darul său de a atrage oamenii, de a le insufla din ardoarea sa interioară,  prin perseverenţa şi tactul cu care capacita sprijinitori şi colaboratori la toate nivelurile, el izbutea să valorifice potenţialul cultural şi să catalizeze forţele artistice, să vitalizeze mediul provincial al oraşului, plasându-l pe o orbită naţională. Toată zestrea sa de competenţă, experienţă şi dragoste pentru frumos şi-o punea în slujba personalizării culturale a comunităţii. Profesorul emerit Marin Brînaru era şi a rămas, pentru multă vreme, liderul cultural al Drăgăşanilor, în care cântecul bătrânesc se însoţea, din vechime, cu vinul de viaţă lungă…

Când a împlinit 75 de ani şi am avut prilejul să mă aplec asupra „poveştii” vieţii sale, istorisite de el însuşi într-o carte memorabilă (Vocaţia muzicii. Strădanii şi împliniri, Râmnicu Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2004), m-am întrebat care au fost temeiurile şi resorturile formării şi devenirii personalităţii sale. Energia vieţii şi creaţiei lui Marin Brînaru a izvorât dintr-o plămadă spirituală profundă, care a îngemănat credinţa în Dumnezeu şi atracţia frumuseţii – ambele fiind trăite cu convingerea participării la armonia divină a lumii văzute şi nevăzute. La început, ele au fost trăite la un nivel intuitiv, aproape instinctiv, când copilul, în noaptea de Înviere, în drum spre biserică, trecea prin zăvoiul ce răsuna de cântecul ciocârliilor, umplându-se de vraja firii pentru a capta splendoarea cântărilor religioase, ceea ce-l apropia de miracolul Învierii Mântuitorului şi a întregului cosmos. Apoi, pe măsura cunoaşterii şi a maturizării intelectuale, o trăire tot mai profundă, capabilă să-i medieze revelaţia adevărului fundamental al vieţii şi lumii.

Puntea de comunicare şi de comuniune între cele două stări de spirit care au structurat formarea omului şi devenirea cărturarului – credinţa în divinitate şi seducţia frumosului – a constituit-o, bineînţeles, muzica, ea însăşi esenţă şi expresie a armoniei cosmice. Muzica religioasă, cultivată şi aprofundată de-a lungul atâtor ani de studiu – pe durata Seminarului şi a Teologiei – a însemnat pentru tânărul Brînaru hrană spirituală, ea era liantul trăirii interioare, aducându-l „în preajma divinităţii”, făcându-l, adică, apt de a depăşi contingentul, de a se plasa în apropierea transcendentului. Muzica laică, muzica corală, îndeosebi cea autohtonă, studiată, de asemenea, printr-un travaliu îndelungat (atât la Seminar, cât şi la Conservator), a reprezentat fundamentul formării tânărului Brînaru ca profesionist al muzicii şi ca intelectual al cetăţii.

Comuniunea celor două cântări într-un tot unitar, organic în structura spirituală a lui Marin Brînaru a fost potenţată de dubla formaţie a personalităţii sale – de teolog şi de muzician deopotrivă. Această bivalenţă structurală a pregătirii sale intelectuale s-a manifestat în toate registrele existenţei şi activităţii omului, cărturarului şi cetăţeanului. Graţie celor două iniţieri intelectuale – teologică şi muzicală –, grefate pe fondul obârşiei ţărăneşti, Marin Brînaru a dobândit o charismă în care se regăsesc toate energiile moştenite ereditar sau acumulate prin învăţătură şi experienţă: „ţărănia”, zestrea de credinţă, datină şi trudă a copilului de la ţară; iniţierea religioasă şi cultura teologică a cărturarului; cultivarea muzicală şi educaţia estetică a artistului – toate concurând pentru a compune o charismă plămădită din credinţă şi frumuseţe, luciditate şi patimă, seninătate şi gravitate, mândrie şi smerenie.

Această charismă plasează fiinţa şi personalitatea lui Marin Brînaru la hotarul dintre har şi inefabil, cei doi poli ai spiritualităţii sale. Este adevărat, absolventul Teologiei nu s-a preoţit (a fost, totuşi, hirotonit, diacon). De ce n-a făcut-o, iată o taină a vieţii sale, pe care a dus-o cu sine în lumea de dincolo, pentru că nu ne-a desluşit-o nici în „povestea” vieţii sale. Poate că a fost o determinare a contextului social-istoric al vremii (anii ’50), poate a fost o opţiune subiectivă, motivată de dureroasa descoperire a faptului că lumea în care se pregătea să intre nu era numai o lume a virtuţilor propovăduite… Marin Brînaru nu s-a preoţit, dar a devenit un preot al muzicii. Altarul în care a oficiat l-au constituit catedra şi scena. El a izbutit această metamorfoză pentru că l-a simţit pe Dumnezeu omniprezent în viaţa şi munca sa, ocrotindu-i faptele şi trăirile, întărindu-i convingerea că predestinarea este de fapt revărsarea de bunătate a divinităţii, care ne cheamă mereu spre desăvârşire. Marin Brînaru îmi mărturisea că toată viaţa sa a stat sub puterea acestei chemări spre desăvârşire, o chemare divină care a răsplătit dragostea faţă de Dumnezeu şi propria sa trudă de a crea, de a spori zestrea de frumuseţi a lumii. Era conştient, fireşte, că nu a atins nici pe departe perfecţiunea, dar era împăcat cu sine că s-a străduit permanent să şi-o aproprie. Marin Brînaru n-a dobândit, prin consacrare rituală, harul preoţiei. Dar el a devenit şi a oficiat ca un sacerdot al frumosului, convertind harul în inefabil şi făcând din muzică o revelaţie a creaţiei divine.

Personalitatea polivalentă a lui Marin Brînaru – un muzician complet (pedagog, dirijor, cercetător, compozitor) – ne-a lăsat o moştenire culturală substanţială şi durabilă, o fântână cu „apă vie”: mai întâi, o „şcoală de muzică”, în care s-au format muzicieni de performanţă, demni de „clasa” maestrului lor, chemaţi să-i continue şi să-i dezvolte „opera”; memoria sonoră a corului din Drăgăşani, care ajunsese în anii  ¢70, sub „bagheta” sa, în topul naţional al formaţiilor de profil şi care a funcţionat, pentru drăgăşăneni, ca o şcoală de pedagogie şi estetică muzicală; în fine, partea cea mai consistentă şi mai durabilă a acestei moşteniri culturale, colecţia de folclor – opera edită şi inedită a etnomuzicologului, constituită din mii de cântece populare, a căror editare aşteaptă o meritată continuare şi valorizare. „Trezorierul” patrimoniului tradiţional de pe Olt a creat, a codificat şi a „salvat”, în lumea cântecului românesc, o grădină virtuală, eternă, prin care se plimbă acum, animat şi împăcat de sentimentul inefabil al dorului: „Neică, dorul de la tine, / N-are cin¢  să mi-l aline. / Nici răcoarea zorilor, / Nici mireasma florilor, / Nici apa izvorului, / Nici liniştea codrului, / Şi nici glasul cucului…” .

 

Gheorghe  DEACONU

 

„Curierul de Râmnic”, an. II, nr. 504, 15 iulie 2008

Articole asemănătoare

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *